Situațiunea (CXXX)

Conștienți de răul pe care-l fac cu premeditare, neo-marxiștii deja cosmetizează pentru istorie acest rău. Căutați bunăoară pe Wikipedia și veți găsi că protestele de la începutul lui 2017, când, după nici două de la instalare, s-a încercat răsturnarea actualei guvernări, s-au numit – auziți invențiune drăcească! – “Tineriada”. Și că, încă și mai tare, ele au inspirat „protestele din Franța” (de peste fix doi ani – dar despre asta neo-marxiștii tac de asemenea falsificator). Așadar în materie de revoluții Franța a ajuns să ne plagieze...

*Mereu slugă a intereselor anti-românești, Băsescu îndeamnă acum pe "pro-europenii" basarabeni să facă alianță cu Dodon și ai lui. E exact ce a făcut și în 2005, când a îndemnat la vot pentru Voronin, și când, astfel, i-a deființat practic pe unioniștii lui Iurie Roșca și Vlad Cubreacov. Mărturiile celor doi, accesibile pe internet și necontrazise cu o iotă de Băsescu, sunt îngrozitoare – dar și ignorate complet. Știind că în dreapta Prutului nu mai poate păcăli pe nimeni, Iuda a plecat în Basarabia la cules de voturi și la făcut rău. Din păcate, alt necaz, absolut nimeni de la București nu găsește ca trebuie mers la Chișinău pentru contracararea răufăcătorului.

*Sigur că Tăriceanu a greșit invocând în disputa despre Lazăr pe Gheorghe Ursu. Dar nici fiul dizidentului ucis de Securitate n-a procedat mai înțelept politizând în cheie ghedesistă. Mai ales făcându-i lui Tăriceanu un proces de intenție, în sensul în care i-a imputat liberalului că l-a criticat pe Lazăr doar pentru că i-a făcut nu știu ce dosare penale – și, se înțelege, nu pentru că pur și simplu a putut considera că Lazăr nu mai e compatibil cu functia de procuror general din cauza trecutului său de om al Securității. Augustin Lazăr om al Securității? Personal n-am absolut nicio îndoială! Am mai vorbit despre aceasta, în doi dintre în care am fost ofițer înainte de 90 am fost detașat – câte trei luni, cred – ca asesor popular la Tribunalul militar București. Detașările se făceau la ordin, pe criterii pe care niciodată n-am reușit să le înțeleg. Instanțele militare aveau competența de a judeca și infracțiunile „politice”. Îmi aduc aminte că odată președintele Tribunalului ne-a anunțat, pe mine și pe încă un coleg asesor, că ar urma să se judece cazul cuiva care a împrăștiat nu știu ce manifeste împotriva regimului. Ulterior însă n-am mai știut nimic despre acel caz, n-a existat o ședință de judecată la care să fi participat; în orice caz eram ferm decis să nu particip (nu știam cum voi proceda, dar eram absolut hotărât să n-o fac). Mai ales în perioada celor două detașări, am avut ocazia să aflu între altele și că judecătorii și procurorii militari care soluționau cauze politice se aflau într-o relație instituțională cu Securitatea. De asemenea, regula era că procurorii civili (dar și avocații) care aveau tangențe cu asemenea cauze aveau semnate Angajamente cu Securitatea. În disputa pe seama cazului său, Augustin Lazăr s-a apărat că nu el lua decizii privind condamnările politice. Pe aceeași linie, cineva mi-a reproșat că nu înțeleg că în asemenea cazuri procurori ca Lazăr erau de “umplutură”, și că de fapt deciziile erau luate “mult mai sus”. În realitate însă, nu-i nicio mare filosofie, era vorba de un sistem foarte bine pus la punct, în care: Securitatea (și colaboratorii săi) identifica persoana, o aresta, făcea cercetarea penală și întocmea rechizitoriul; procurorul militar prelua rechizitoriul și sesiza instanța militară; instanța pronunța condamnarea, ocazie cu care avocatul pur și simplu achiesa la concluziile rechizitorului; pedeapsa se executa în penitenciare cu secții pentru “politici” (ca regulă comandanții erau ofițeri de Securitate); liberarea deținuților era amânată de fiecare dată când procurorul civil, conformându-se dispozițiilor Securității, solicita aceasta (pentru Securitate era important să obțină de la cât mai mulți asemenea deținuți Angajamente scrise). Toate acestea cred că mai arată și următorul lucru, anume că astăzi ne ocupăm de clarificări și de persoaje lustrabile de care ar fi trebuit să ne ocupăm în urmă cu trei decenii – când inclusiv partidul de atunci al d-lui Tăriceanu (și colegul său de la Justiție, M.I. Quintus) se ocupau de orice altceva numai de așa ceva nu. În sfârșit, faptul că procurorul general al Republicii a transmis victimei sale premiul anti-corupție (sic!) primit de la elita ghedesist-băsistă îmi pare a fi un kitsch absolut respingător, trădând parcă cel mai rău lipsa oricărui discernământ etic a unei generații represive care a făcut atâta rău românilor. Și totusi, încă nu e prea târziu ca Augustin Lazăr să aleagă calea unei minime onorabilități: să-și asume public trecutul, să ceară iertare celor cărora le-a făcut rău și să plece din orice funcție publică. Iar aceasta din urmă mai ales pentru că a acceptat să urce la vârful ierarhiei judiciare ascunzându-și trecutul, în cadrul unui sistem care, actualul procuror general știe foarte bine lucrul acesta, privilegiază vulnerabilitățile personale în scop de șantaj.

*Și tot despre Tăriceanu. Președintele Senatului a aflat că tatăl său ar fi "distrus vieți pe banii Securității", nu cum era legal, adică studiind el însuși dosarul sau prin decizia Colegiului CNSAS - ci, prin încălcarea legii, de la un funcționar al CNSAS, Mădălin Hodor. D-l Hodor care tot zilele astea, implicându-se în aceeași dispută politică, a susținut, de asemenea public, și tot prin încălcarea legii, că Augustin Lazăr "nu a fost torționar". În locul lui Tăriceanu așa l-aș pune în ordine, cu legea în mână, pe d-l Hodor... De notat că în urmă cu niciun an funcționarul abuziv a fost cercetat disciplinar tot pentru asemenea isprăvi. (activenews.ro, 22 aprilie 2019)

Notă: În vara anului 2019 mi-am putut reaminti (și reconstitui oficial) că a existat o singură detașare ca asesor popular, în anul 1984 – pentru mai multe, pe pagina de Documente/ Alte documente, “Demersuri pt. accesul la dosarul de Securitate, de SRI și calitatea de asesor popular”.

Situațiunea (CXXX), articol publicat în anul 2019