UE: un nou început?
Se apropie de final mandatul actualei
guvernări a UE. O perioadă în care disensiunile și tendințele centrifuge din
cadrul Uniunii s-au înmulțit și agravat periculos. Repet, în acești ultimi
cinci ani personal am avut pentru prima oară percepția că establishmentul
european a lucrat, parcă chiar premeditat, tocmai împotriva intereselor
Uniunii. S-ar putea răspunde că lucrurile doar par a sta așa – și că în
realitate ele se explică, de exemplu, prin dorința Germaniei și Franței de a
consolida Uniunea în jurul puternicului lor tandem. Presupunând că o asemenea
intenție chiar a existat, întrebarea e dacă Berlinul și Parisul au materializat
ceva din ea.
Personal, nu cred. Iar asta pentru că în afară
de un număr de declarații, foarte optimiste la vremea lor, nu văd absolut nimic
concret care să le fi urmat. Poate că nimic nu e mai elocvent în sensul acesta
decât numărul mare de teme într-un dezacord aproape conflictual pe care actuala
echipă de la Bruxelles o lasă moștenire
celei viitoare. O concluzie interesantă mi se pare că putem trage dacă privim
la natura câtorva dintre cele mai acute
asemenea teme: migrația, politica externă şi de securitate (apărare) comună,
incriminările repetate privind statul de drept și drepturile omului aduse
– cel mai adesea nejustificat (și parcă
chiar șicanator) – guvernelor din Est etc. Concluzia este că temele de departe
cele mai problematice sunt cele de natură politică. Iar concluzia următoare
este, cred, că dacă aceste probleme vor continua și după alegerile din mai anul
acesta, componenta politică a UE (spre deosebire de cea economică) va trebui
minimizată la ceea ce s-a dovedit deja strict necesar și fezabil. În caz
contrar, proiectul generos gândit de Helmut Kohl și François Mitterrand la
începutul anilor 90, și caricaturizat în acești ultimi ani de Angela Merkel și
Emmanuel Macron, are șanse bune ca în curând să eșueze total. Apropo, aș spune
că în ultimul deceniu UE a fost UE fix în măsura în care principalul lider
european (d-na Merkel) și partidul său au fost ceea ce doctrinar au pretins a
fi – creștin-democrați.
Încă o dată, nu cred că locul României e în
afara UE; în afara UE e locul celor care au adus Uniunea în situația de azi (și
care, mai ales, s-ar mai și împotrivi reformării ei). Eurobarometrul din
septembrie trecut a confirmat o nouă creștere a euroscepticismului – iar în
cazul românilor un record îngrijorător (doar 49% dintre ei mai cred că
apartenența la UE e bună). Recentul Brexit a sintetizat poate cel mai bine
cauzele situației actuale a Uniunii; cei ce nu-i creditează cu suficientă
maturitate politică pe britanici, mă tem că au ei înșiși o problemă de
maturitate. Și cum ar putea fi altfel când insularii au pus degetul pe mai
toate rănile UE: politica privind imigrația, limitarea excesivă a suveranității
parlamentelor, politica greșită de apărare comună, legiferarea excesivă impusă
de Bruxelles statelor membre etc. Cât privește strict țările estice lucrurile
stau încă și mai rău. În cazul României, de exemplu, o listă exhaustivă mi se
pare greu de făcut: anularea referendumului din 2012, ingerințe în justiție,
intervenții ilegitime repetate pentru accesul la resursele naționale precum și
în favoarea multinaționalelor și băncilor străine etc. Aici se cuvine numit
explicit cazul d-nei Kovesi, fosta șefă a DNA. Aflat în plină desfășurare, el
poate să aibă un deznodământ dezastruos pentru UE dacă responsabilii europeni –
de voie, de nevoie – se vor solidariza până în pânzele albe cu un magistrat în
legătură cu care există deja suficiente indicii că, sub girul lor interesat, a
comis în România abuzuri grave.
Ultimele două guvernări de la Bruxelles, dar
mai ales actuala, au făcut foarte clar un lucru: componenta politică a UE
(însemnând în special criteriile politice de la Copenhaga) a devenit un
instrument pe care greii Uniunii îl folosesc tot mai subiectiv și tot mai mult
în interes propriu împotriva celor mai mici. „Europa cu două viteze” începe să
devină tot mai mult o realitate ce neagă tot mai evident imperativul generos pe
care Kohl și Mitterrand l-au înscris
după prăbușirea comunismului în noul Tratat al UE: “importanța istorică a
sfârșitului divizării continentului european”.
În ultima decadă, mai ales procedurile și
cazurile concrete în care Bruxellesul a incriminate statelor estice încălcarea
criteriilor politice (democrația, drepturile omului și statul de drept) au
arătat o dublare perfectă a acestor cerințe în raport cu exact aceleași
criterii pe care exact aceleași țări le au de îndeplinit ca membre ale
Consiliului Europei. Puțină lume a observat cum în ultimii ani Bruxellesul s-a
folosit tot mai des de Comisia de la Veneția (instituție a Consiliului Europei)
ca să-și ratifice acuzațiile și măsurile punitive, tot mai discreditate, la
adresa guvernelor estice.
Dar exact aceeași strategie o vedem aplicată
în chiar aceste zile implicând și CEDO. Aflați într-o situație fără ieșire
în apărarea lui Kovesi (pe care și-o doresc refugiată pe postul de procuror șef
al UE), greii Uniunii (care sunt concomitent și greii Consiliului Europei și ai
CEDO) au impus Curții de la Strasbourg soluționarea în regim de urgență a
dosarului lui Kovesi. Fosta șefă a DNA s-a plâns CEDO de revocarea din funcție
(o comicărie juridică, în raport cu jurisprudența de decenii a CEDO) la data de
5 ianuarie, pentru ca la 5 februarie (după numai o lună, deci) Secția a patra a
Curții să decidă soluționarea în procedură de urgență a cauzei. Cine cunoaște
cât de cât practica CEDO știe bine că de o asemenea urgență n-au avut parte
nici chiar plângerile inter-statale, în cauze de conflict armat soldat cu
pierderi de vieți omenești. Decizia din 5 februarie a Secției a patra (care
deja nu mai lasă dubii în privința verdictului final) e în mod evident una
politică, dictată de interesele politice ale Bruxellesului. Ea va rămâne în
analele Curții drept o mare rușine, după care nimeni nu mai are a se mira de
nimic din evoluțiile viitoare ale CEDO.
În sfârșit, președinția în exercițiu a Consiliului UE oferă României o
oportunitate istorică să inițieze, împreună cu alte state membre, propuneri pentru
o reformă a Uniunii. Însă mă îndoiesc serios că așa ceva se va întâmpla. Drept
pentru care cred că nu ne rămâne decât să sperăm că ne vom alătura celor care
vor găsi ei, eventual, că UE trebuie și poate să aibă parte de un nou început. (ActiveNews.ro,
18 februarie 2019)
UE: un nou început?, articol publicat în anul 2019
