Eternitatea prostului zelos

Zilele trecute, un fost fruntaș țărănist, student la Cluj în aprilie 1964, îmi descria atmosfera din acea lună, în care conducerea Partidului comunist adoptase bine știuta „Declarație de independență” față de URSS (urmare Planului Valev). Zile de mare bucurie și pentru studenții clujeni. În grupa sa, însă, unui coleg parcă i se înecaseră corăbiile. Câteva zile mai târziu, viitorul țărănist citește dintr-un ziar al vremii, de față cu colegii, știrea că și americanii înregistraseră nu știu ce reușită  tehnologică spațială (erau anii competiției dintre sovietici și americani). A doua zi, convocat de rectorat, „colportorul” pro-american scapă cu o sancțiune minoră mulțumită tocmai puseului de independență de atunci față de Moscova sovietică. “Am avut mare noroc cu atmosfera din lunile acelea”, își amintește el, „altfel aș fi zburat din facultate imediat. Despre colegul care m-a denunțat, cel rămas fără corăbii, n-am mai știut nimic de atunci, până după 89, când Iliescu l-a făcut ambasador în Australia”.

Cei mai în vârstă, dar și tinerii preocupați cât de cât de istorie, am auzit poate zeci de asemenea alte cazuri din acele timpuri. În care cei care nu aveau doar superlative despre „poporul sovietic eliberator” (cum stătea scris chiar în Imnul zis “național”) erau imediați trecuți pe listele negre ale regimului – și de multe ori nu doar trecuți pe liste.

Bineînțeles că făcători siniștri de sinistre liste negre au existat la noi și după 90. Scriam la Cotidianul în vremea războiului din fosta Iugoslavie. Și pentru că Ion Cristoiu, șef pe atunci acolo, tuna și fulgera împotriva Occidentului, care îi pusese gând rău lui Miloșevici, Gabriela Adameșteanu, șefa de la revista 22, m-a și pus pe lista cu anti-occidentalii. Doar pentru părerile lui Cristoiu. La index am fost pus, tot cam pe atunci, pentru că, perfect normal într-o lume ce se voia normală, îl criticam pentru ceea ce mi se părea că greșește pe președintele Constantinescu. Fostul coleg de la Alianța Civică, la a cărui ascensiune contribuisem și eu. Niște comedianți cu apucături securiste de la fosta Academie Cațavencu, „ziariști” încasând taxe grase de protecție politică, îmi numărau acum până și “câte referiri negative am avut în perioada de referință” (intimidarea prin terminologie) la adresa lui Milică I-ul. Și, în sfârșit, tot în Academia Cațavencu fusesem catalogat drept om al rușilor (bufonul Liviu Mihaiu). Era la modă ca unii dintre mai marii zilei, cu complexe pentru trecutul comunist, să adopte poziții critice la adresa Moscovei sperând exclusiv că astfel vor putea trece drept veritabili anticomuniști – modă pe care, se înțelege, mi-am permis s-o tratez cum merita.

Practica listelor negre de după 90 a fost instituționalizată tot de oamenii defunctei Academii Cațavencu. Patronul ei a fost dintru început Mircea Toma, un om cu un trecut pe cât de bogat înainte și după 90 pe atât de bine-ascuns. El și camarazii săi (între ei Sorin Ozon) au dus această practică până în stadiul patologicului. Un exemplu, din sutele, chiar din actualitea acestor zile. Centrul Român pentru Jurnalism de Investigație a publicat poate cea mai infamă listă neagră la adresa presei din România, o încercare evidentă de intimidare a presei. Este vorba despre un rechizitoriu halucinant împotriva oricui exprimă o cât de neînsemnată critică adusă celor pe care îi apără acești troglodiți. Lista lor poartă titlul “Presa anti-occidentală din România”. Nici mai mult, nici mai puțin!

Dar ce înseamnă să fii anti-occidental în viziunea acestor fii ai lui Goebbels? Pur și simplu să exprimi orice critică la adresa „Occidentului”. Dar, te întrebi, e chiar o crimă așa ceva? Pentru care cineva trebuie monitorizat și supus oprobiului public? Și, apoi, sunt criticile chiar un atac la adresa „Occidentului”? Serios? Chiar unul mai grav decât cel militar cu care UE și SUA au ajuns deja să se amenințe între ele?

Tocmai când voisem să renunț la lectura rechizitoriului, am observat ceva interesant – foarte interesant, poate singurul lucru interesant din el. Că “Occidentul și valorile lui democratice” poartă niște nume ciudat de concrete, și care, de asemenea ciudat, au multe lucruri în comun: președintele Iohannis, fostul satrap de la DNA (Kovesi), Soros, ambasadorul american Klemm. Iar când îți mai dai seama și că aproape toți cei incriminați de așa zisa analiză a CRJI (instituții media, ziariști, oameni politici etc) au îndrăznit să exprime critici inclusiv cu privire la respectivii, concluzia se impune de la sine: raportul CRJI e de fapt o măciucă politică vrând să intimideze libertatea de exprimare și dezbaterea publică din România, dusă pe teme de strictă actualitate și de importanță deosebită. Într-un context în care viitorul imediat ne obligă, ca țară, la opțiuni fundamentale – în principal tocmai din cauza gravei crize în care se “Occidentul și valorile lui” au intrat deja de mult timp; și în niciun caz din cauza celor pe care arhanghelii CRJI s-au găsit să-i supună disprețului public.

Știe oricine, cu siguranță că asemenea compuneri cu pretenții de analize sunt foarte bine plătite pe piața românească. Pentru că oricând a fost și va fi foarte bine primită orice vorbă de ocară la adresa oricui nu convine finanțatorilor străini, intereselor și oamenilor lor de aici (și – atenție! – vorbim nu doar de finanțatori ca Soros, ci mai ales de foarte numeroșii, tot mai numeroșii, finanțatori guvernamentali). Dar până aici, în definitiv, mai nimic în neregulă, câtă vreme printre noi se găsesc, disponibili la orice, suficienți mercenari zeloși. Însă problemele încep atunci când legea însăși e nesocotită. Mai exact, dacă prin Statutul prin care instanța te-a autorizat să funcționezi este stabilit (ca în cazul CRJI) că scopul tău este “promovarea libertătii de expresie”, tu nu poți, decât ilegal, să faci contrariul. Adică să produci rechizitorii politice prin care să încerci intimidarea ziariștilor. Și, la fel, dacă prin același Statut ai asumat obligația de “transparență”, nu poți să nu faci public, de ani buni la rând, pe web-site-ul organizației, cine îți sunt sponsorii – ci, în loc de asta, să scrii că secțiunea în cauză “Urmează să fie completată”.

Revăd materialul și abia acum îmi dau seama cam ce efort au putut să facă scribii CRJI. Nu poate fi decât chinuitor, și aproape patologic, cum spun, să stai să citești zeci de ziare și să urmărești zeci de emisiuni politice ca să mai găsești un cuvând sau o frază care să-ți susțină demonstrația. Și apoi, nebunia nebuniilor, să mai stai să faci și zeci de clasamente (altă formă de intimidare), cu zeci de opinii “delictuale”, și televiziunile și ziarele care le-au exprimat, și de câte ori le-a exprimat fiecare în parte șamd. Așa ceva, hotărât lucru, nu poate fi decât un amestec de morbid și de zel al omului prost. Să te ferească Dumnezeu de așa ceva! Unuia ca ăsta tu-i dai 10 dolari să-ți curețe haznaua, iar el se apucă și omoară și un rus nevinovat în contul lor. (ActiveNews.ro, 1 februarie  2019)

Eternitatea prostului zelos, articol publicat în anul 2019