Trei decenii de libertate?
-text publicat în revista Conștiința (revistă de
informare și opinie creștin-ortodoxă), anul XVI, nr 171, decembrie 2019-
Ca să poți compara argumentat România
de după 1990 cu cea de dinainte, cred că ar trebui să ai azi în jur de 50 de
ani. Adică să fi trăit în România comunistă, pe propria-ți piele, cel puțin
vreo 5 ani din vârsta unei anumite maturități.
Înainte de 1990 am fost ofițer în
armată. În vara lui 1986, activam în cadrul Regimentului 2 Mecanizat din
Bucureşti, al cărui comandant era maiorul Gheorghe Carp – un ceaușist fanatic,
implicat în reprimarea manifestanților de la București din decembrie 89, iar
după a urmat o ascensiune fulminantă; asemeni întregii caste căreia i-a
aparținut: de la Iliescu, la eșalonul doi al PCR, de la securiștii torționari
la magistrați regimului șamd. Într-una din zilele verii anului 1986, Carp m-a
chemat la el, unde, în birou, îi stăteau alături toți locțiitorii. După una sau
două acuze, venite din senin și absolut nejustificate, privind îndeplinirea
atribuțiilor de serviciu, a început să strige ca un apucat și să-mi impute
"atitudinea duşmanoasă faţă de conducerea Partidului" şi să-mi atragă
atenția că "ştim bine asta şi noi, şi organele care trebuie să ştie"
(se referea la securistul unității, care, bine informat de delatorii
omniprezenți, îi reclamase, foarte probabil, atitudinea mea într-adevăr ostilă
regimului).
Am amintit acest episod ca să spun
următorul lucrul, anume că dacă relatezi așa ceva cuiva care n-a trăit sub
comunism (și am avut câteva experiențe de acest gen), riști să fii privit ca
vorbind despre locuri comune. “Adică cum”, se va gândi el, „ce era așa deosebit să fii ostil conducerii
Partidului când azi până și despre președintele țării oricine poate spune
orice? Destui îl acuză inclusiv de trădare de țară, și nimeni nu pățește nimic
iar președintele nici măcar nu cere un drept la replică.” Cei ce n-au trăit sub
comunism, și n-au nici lecturi consistente despre acei ani, nu știu că o
învinuire ca aceea ce-mi fusese adusă era pedepsită prin lege cu ani mulți și
grei de detenție politică. Că de a doua azi puteai fi oricând arestat de un
procuror militar. Că din ziua unui episod ca acela cu Carp puteau urma câteva
săptămâni de așteptare traumatizantă.
În timp ce azi demnitarii statului pot
fi criticați și incriminați practic fără limite, în chiar termenii la care m-am
referit, limitele criticii admisibile în cazul lor fiind stabilite de CEDO mult
peste cele admisibile în cazul persoanelor obișnuite. E acesta un pas înainte
față de ce-a fost înainte? Indiscutabil! Dar și unul în termeni absoluți? În
România, din păcate, categoric nu. De ce? Pentru că accesul la informații,
libertatea presei și celelalte au o eficiență extrem de relativă. Câinii latră,
ursul merge. Au curs râuri de cerneală pledând, de exemplu, pentru aflarea adevărului
despre crimele de la Revoluției și de la mineriade. Cu ce urmări? Principalul
vizat de ambele a fost trimis în judecată numai după 30 de ani de la comiterea
lor; la vârsta de 90 de ani, și la „celeritatea” unei justiții aproape
caricaturale, este deja sigur că el nu va mai răspunde pentru ce-a făcut.
Încălcând Constituția și Legea apărării în vigoare atunci, comandanții de mari
unități militare din Timișoara, București, Cluj etc și-au scos trupele în
stradă împotriva propriului popor. Au trecut 30 de ani și aproape niciunul din
ei - din București chiar niciunul! - n-a răspuns pentru ce-a făcut. Despre
fapte mai recente, s-au pus mii de întrebări despre proveniența celor șase case
ale actualului președinte. El a răspuns cu jumătăți de frază, ironii grosiere,
și cu zecimi de adevăr – iar magistrații s-au făcut că nu văd și nu aud.
Apoi, românii, victime ale crimelor
regimului comunist, cum puțini alții au fost, și-au clamat timp de trei decenii
dreptul la judecarea ororilor îndurate. Ei au contat și pe faptul că procesul
de la Nürnberg va constitui un precedent ce le va aduce susținerea partenerilor
occidentali. S-au înșelat amarnic și în acest caz. Fapt ce, în definitiv,
ridică o mare întrebare, și anume: dacă libertatea de a pune întrebări și a formula
public revendicări legitime, de a obține informații despre funcționarea
statului și, în general, de a avea și exprima opinii constituie sau nu o
adevărată libertate. Răspunsul meu este categoric negativ. Pentru că o asemenea
libertate nu e decât una formală și ineficientă, fără consecințe în plan
practic mai exact. Și într-un fel comparabilă, din punctul acesta de vedere, cu
lipsa de libertate de dinainte de Decembrie 1989.
O libertate în care a fost posibil ca
avuția publică să fie devalizată de sute de miliarde de euro, în care presa a
investigat mii de cazuri de gravă corupție la nivel înalt – iar consecința a
fost de asemenea tinzând spre zero: câteva condamnări, de ochii lumii, pentru
fapte derizorii, și practic nimic recuperat din sutele de miliarde de euro. Sub
dictatură, România a marcat un moment istoric când Ceaușescu, în primăvară lui
1989, pe spatele unui popor trăind în lipsuri insuportabile, a achitat datoria
externă de 21 de miliarde de dolari. Paradoxul e și aici maxim, dar și greu
inteligibil, de asemenea, pentru mulți dintre cei care n-au trăit sub comunism:
dictatura a limitat corupția la găinăriile nomenclaturii iar democrația și
libertatea (în forma lor caricaturală de după 1990) au făcut ca țara să fie
desfigurată de corupție și de jafuri (sub conducători fără frică de Dumnezeu și
rușine de oameni), cum n-a fost nici în veacurile de împilare odioasă din
partea cotropitorilor ei.
Paradoxală este și deschiderea către
marele capital străin, în numele alte libertăți (inexistentă înainte de 1990,
și dezirabilă desigur), a circulației capitalurilor. Economia națională a fost
practic falimentată, resursele nu ne mai aparțin iar nivelul de viață printre
cele mai precare din Europa. Cauza? Capitalul străin a găsit aici o colonie, și
nu o țară suverană, guvernată de politicieni responsabili și cu o minimă
integritate. Din care a emigrat circa jumătate din populația activă.
Cât privește libertatea religioasă, ca
să mă opresc aici, dacă sub comunism ea a fost tolerată tacit (cu excepția
anilor de teroare stalinistă), probabil că vor putea fi trase concluzii mai
consistente în perioada ce va urma. Când ne vom lămuri până unde are de gând să
împingă ideologia ateistă și de gen UE, și dacă factorii de decizie interni vor
se purta și în acest caz la fel de iresponsabil (continuând pe calea deschisă
de ratificarea, în 2016, sub majoritatea PSD-istă a lui Liviu Dragnea, a
Convenției de la Istanbul).
Trei decenii de libertate?, articol publicat în anul 2019
