Obrazul de rang înalt (II)
Scriam saptamâna trecuta despre problemele de credibilitate pe care oficialii nostri guvernamentali le au si despre consecintele pe care aceasta situatie le poate produce, inclusiv în raporturile României cu comunitatea europeana si euro-atlantica. Îmi este greu sa cred ca ar putea cineva sa nu admita azi ca problema credibilitatii guvernantilor de la Bucuresti este într-adevar o problema. Mai ales atunci când constati, de pilda, asemeni analistilor si diplomatilor occidentali, ca desi coruptia este un fenomen "destul de raspândit" (România ocupînd constant locuri destul de aproape de podium în toate "clasamentele" facute pe aceasta tema), pâna acum nici un "oficial de rang înalt" nu a fost condamnat pentru coruptie. Acesta este un exemplu, despre altele am scris în lunile din urma, iar la unul sau doua ma voi opri astazi.
Pe timpul unei vizite recente în Statele Unite – din a doua parte a lunii februarie, daca îmi aduc bine aminte – generalul Constantin Degeratu, seful Statului Major General, a facut o serie de declaratii legate de stadiul reformei din armata. Vorbind, între altele, despre clarificarea împrejurarilor în care unii comandanti cu functii importante în ierarhia militara au fost implicati în evenimentele din decembrie 1989, generalul Degeratu a dat asigurari ca nici unul dintre acei ofiteri nu mai este astazi în activitate". Afirmatia aceasta, facuta constient sau nu, este un neadevar patent. Îmi vin în minte acum doar câteva dintre numele cele mai sonore - generalii Constantin Zeca, Eugen Badalan, Vasile Paul – a caror implicare în actiunile de atunci este notorie, si care astazi ocupa posturi cu mult superioare celor în care erau la revolutie, cele mai multe chiar în preajma generalului Degeratu.
Nu-mi propun, evident, sa raspund acum daca este sau nu firesc că ofiterii respectivi, avansati dupa revolutie la gradul de general, ocupa functiile pe care le ocupa. Problema pe care o pun aici este a seriozitatii si credibilitatii unui oficial guvernamental de rangul sefului Statului Major al Armatei. Am mai spus-o, mi se pare o dovada de o mare naivitate sa creada cineva ca responsabilii occidentali, carora le declini interesul de integrare în organisme de importanta NATO, de exemplu, nu sunt foarte preocupati sa cunoasca cu o maxima exactitate realitatea despre care le vorbesti (si împreuna cu care le soliciti sa te "integreze"). Sigur ca la Bucuresti sunt înca dificultati în a se întelege ca declaratiile, oricât de pline de elocinta ar fi, nu pot înlocui realitatea. Însa cred ca ar trebui ceva mai multa atentie la cazurile în care distanta, prea mare, dintre declaratii si realitate ar putea sa sugereze existenta unor intentii maloneste.
Cu aceeasi ocazie si pe aceeasi tema, a evenimentelor din decembrie 1989, d-l Degeratu a mai afirmat, vorbind despre responsabilitatea pentru cele întâmplate atunci, si ca... "în esenta, în cadrul acelor incidente, cei care au tras au fost, în principiu, soldatii. Soldatii au tras în 90-95% din cazuri". Asadar soldatii sunt de vina! Ei au iesit din cazarmi si au tras de capul lor, si nu din ordine si dupa planurile generalilor si ofiterilor superiori loiali lui Nicolae Ceausescu (inclusiv ale pe atunci locotenent-colonelului Constantin Degeratu). Întâiul ofiter al armatei române îsi permite sa rescrie istoria, iata, cu o insolenta incredibila. (Ma folosesc de un eufemism – si e prima oara când regret ca o fac – numai din respect pentru functia pe care generalul o ocupa).
În cazuri de genul celor aduse aici în discutie, mie mi se pare ca problema onorabilitatii si credibilitatii înaltilor nostri responsabili guvernamentali nici nu are cum sa se mai puna. Singura chestiune despre care mai poti vorbi este aceea a consecintelor unui asemnea comportament incalificabil. (Cotidianul, 5 aprilie 1999)
Obrazul de rang înalt (II), articol publicat in anul 1999
