Unul dintre cliseele la care multi dintre politicienii nostri "anticomunisti" par incapabili sa renunte este retorica rusofoba. A fost si continua sa fie efectiv o moda printre politicienii despre care vorbesc ca, din când în când, sa-si faca publice sentimentele antirusesti. De fapt, nici nu stiu cât de autentice sunt aceste sentimente, de vreme ce deseori am avut prilejul sa asist la discursuri (si chiar si la gesturi politice) care foloseau rusofobia doar ca pe un argument ultim care trebuia sa arate cât de indubitabile si de profunde erau convingerile anticomuniste ale oratorilor. Vreau sa insist, vorbind despre o asemenea atitudine eu am în vedere exclusiv oamenii politici care si-au propus sa joace un anumit rol în gestionarea postrevolutionara a destinului României. În opinia mea nu conteaza - sau, ma rog, conteaza mai putin - daca o persoana particulara sau alta, daca un analist politic, un ziarist sau altul exprima asemenea idei. Când însa este vorba de autoritati publice sau chiar si numai de persoane care ocupa pozitii implicînd un exercitiu al autoritatii publice, si care au un anume grad de reprezentativitate pentru statul român, lucrurile trebuie privite în mod diferit. Pentru ca optiunea si discursul unui parlamentar, de pilda, ori ale unui lider de partid parlamentar, au o semnificatie diferita de cea a unei persoane particulare.
În zilele "ultimei mineriade" l-am ascultat pe presedintele PAR, senatorul Varujan Vosganian, punînd acuzator în raporturi cauzale ultima revolta a minerilor cu Moscova si cu comunistii rusi (cei care astazi, reamintesc, formeaza practic Guvernul rus). Mai mult chiar, de la tribuna Parlamentului, d-l Vosganian a pus Moscova si pe aceiasi comunisti în exact aceeasi legatura si cu mineriada din septembrie 1991. Eu nu discut aici fondul acestor asertiuni si nici nu-l întreb pe d-l Vosganian, desi marturisesc ca m-ar tenta sa-l întreb, daca se afla în posesia unor date care sa ne faca sa-l credem si altfel decât pe cuvânt. Problema pe care încerc sa mi-o pun este daca o asemenea retorica are vreun rost, daca ajuta ea la ceva sau daca nu cumva este pur si simplu un snobism care ar putea doar sa faca rau. Atitudini asemanatoare îmi aduc aminte ca au avut de-a lungul timpului si liderii altui (fost) partid parlamentar, PAC, si chiar si actualul presedinte, în anii în care detinea, în opozitie, sefia CDR. În legatura cu felul în care trateaza astazi d-l Constantinescu (si în general actuala administratie de la Bucuresti) problema relatiilor cu Federatia Rusa sunt de asemeni de facut destule observatii. Am putut sa vad nu o data cum oficialii nostri sunt tentati sa creada ca o relatie cât mai "rezervata" fata de Moscova ar fi dezirabila diplomatiei occidentale. Ceea ce este absolut fals, si n-as invoca aici decât felul - special, i-as spune eu - în care în anii de dupa încheierea razboiului rece comunitatea euro-atlantica a tinut cont de realitatile, de sensibilitatile si asteptarile Rusiei.
În vara anului trecut, CSAT a adoptat Strategia de securitate nationala a României. Documentul enunta în termenii cei mai lipsiti de echivoc (care trebuie salutati) optiunea actualei guvernari pentru integrarea României în NATO si în Uniunea Europeana, însa nu face nici cea mai aluziva referire la relatiile cu Rusia, la normalizarea lor ori la Tratatul de baza înca departe de a fi încheiat între cele doua tari (practic abandonat dupa plecarea lui Adrian Severin de la sefia diplomatiei române). Iar asta, probabil, si din logica strâmba a celor care pun semnul egalitatii între pro-occidentalism si rusofobie. Relatiile bune cu Rusia (care sa acompanieze atasamentul pentru valorile democratiei occidentale) ar opera, fara nici o îndoiala, în favoarea integrarii euro-atlantice a României, si nu în defavoarea ei.
Desigur, si istoria noastra - poate chiar mai mult decât a altora - a fost mai ales geografie, o geografie care ne-a pus "în calea tuturor relelor" (inclusiv a celui pe care l-am trait în jumatatea de veac de totalitarism comunist, si al carui cartier general a fost la Kremlin). Desigur, amintirile sunt în continuare vii, suferintele nevindecate si, uneori, chiar si resentimentele de înteles. Dar daca la rasarit, si în oricare din punctele cardinale, nu putem sa ne alegem vecinii - presupunînd ca am avea suficiente motive sa ne dorim lucrul acesta - nu ne mai ramâne decât sa ne straduim sa ne punem istoria într-o relatie cât mai buna cu geografia. Reusita va depinde si de evolutiile din Rusia si de relatiile noastre cu Rusia. Pe care, daca tot nu le putem încuraja în masura în care ar trebui, ar fi bine macar sa nu le complicam prin gesturi inutile. (Cotidianul, 8 februarie 1999)
Rusofobia: un snobism pagubos, articol publicat in anul 1999