Un destin sub comunism

Am publicat acest articol și pe pagina de Documente/ Analize, studii, rapoarte, manuale (“Articol privind un caz, din 1974, de retragere a cetateniei romane din motive politice”) a acestui site pentru a putea fi vizualizate, acolo, și un număr de documente la care se referă articolul.

Născut în 1928 la Târgu Mureș, Valentin Cantor, se refugiază la București în 1940, după Dictatul de la Viena. În 1952, student fiind, este arestat pentru „propagandă împotriva orânduirii socialiste” și tipărire de manifeste împotriva regimului. Împreună cu alți opt tineri, majoritatea studenți ai unui grup organizat, a petrecut peste 3 ani în condițiile infernale din închisoarea politică de la Jilava. A beneficiat de grațierile din 1955 și i s-a permis să termine facultatea (Facultatea de chimie industrială din București). Mereu respins la cererile de angajare, datorită „dosarului de cadre”, în perioada 1957-60 a lucrat că muncitor necalificat prin diverse întreprinderi. După 1960 a fost acceptat în industria de specialitate, dar, acumulându-se motivele de profundă incompatibilitate față de tot ceea se petrecea în acei ani, a hotărât să părăsească țara. În 1966 reușește să treacă Dunărea și apoi granița cu Italia. A primit certificat de refugiat politic, după care a emigrat în SUA – fără cunoștințe de engleză, fără economii sau rude acolo.

În SUA, împreună cu un grup de aproape 20 de tineri români (între ei Nicolae Dima, Mihai Vînătoru, Valeria Secu, Dan Moldovan, Adam Alb, George Fara), s-a alăturat românilor din generația celor care ajunseseră în America după cel de-al doilea război mondial (profesorul Popescu-Botoșani, diplomatul Brutus Coste, avocatul Miron Butariu și alții) în numeroasele manifestări anti-comuniste. În 1973-74, mai mulți tineri au organizat o grevă a foamei, numărul protestatarilor în cauză și al celor care care i-au sprijinit ridicându-se la circa 400 de persoane.

În 1992 Cantor se repatriază. Deși știa bine că singura schimbare mai importantă era că țara nu mai era condusă de Ceaușescu. Renunță la un trai tihnit peste Ocean, conștient de asemenea că Sistemul înstăpânit peste țară după executarea lui Ceaușescu nu-i va reda drepturile. În 1994 se adresează Justiției pentru a-i fi redată casă din București nationalizată în 1950. Bineînțeles că Justiția decide că imobilul a fost vândut legal chiriașilor de lux, aparținând nomenclaturii regimului comunist. Care chiriași, ne mai spune Justiția complice cu raptul comunist și cu numita nomenclatură, au fost de „bună-credintă”. Sintagmă infamă introdusă prin Legea 112/1995, pe care instanță i-o opune lui Cantor deși el, proprietarul de drept, se adresase Justiției cerând retrocedarea casei înainte de adoptarea Legii 112. Cantor trece la cele veșnice în septembrie 2017. Mâhnit de răul din țară dar și împlinit că prin ceea ce a făcut a putut să aducă “un omagiu de recunoștință minunaților mei dascăli precum și celor care s-au sacrificat pentru o Românie mândră și ocrotitoare”.

L-am cunoscut pe Valentin Cantor. Un om blând și de o modestie rară, niciodată făcând caz de viața sa exemplară și de un patriotism tăinuit adânc în sufletul său generos. Am înțeles cu adevărat cât de mult a fost deranjat regimul comunist de activitatea sa din exil numai atunci când, în urmă cu mai mulți ani, căutând în arhivele Consiliului de Stat comunist, am dat peste Decretul prin care Ceaușescu i-a retras cetățenia română. Cantor nu știa că-i fusese retrasă cetățenia, doar  bănuia.

Mă voi referi pe scurt la două sau trei chestiuni de principiu privind acest act (reprodus, cum am precizat în preambul, în forma publicată de pagina de Documente). Mai întâi, în arhive am găsit un număr incomparabil mai mic de cazuri retragere a cetățeniei din motive politice decât mă așteptasem – semn că, repet, regimul ceaușist a fost deranjat în mod serios de acțiunile din exil ale lui Cantor. Apoi, ca în orice dictatură ce se respectă, dar și conștientă că viola grosolan drepturile omului, Decretul a fost oprit de la publicarea în Buletinul Oficial. Decizia lui Ceaușescu viola dreptul la liberă exprimare consacrat prin Declarația universală a drepturilor omului, la care România era parte încă din 1955 (art 19 – „Orice om are dreptul la libertatea opiniilor și exprimării; acest drept include libertatea de a avea opinii fără imixtiune din afară”). În sfârșit, abuzul și frauda veneau chiar din legea care instituia sancțiunea retragerii cetățeniei din motive politice. Cantor și toți cei asemeni lui s-au ridicat exclusiv împotriva dictaturii care își oprima propriul popor. Cu toate acestea, regimul vorbea, falsificator și perfid – prin Legea cetățeniei nr 24/1971 și prin Decretul semnat de Ceaușescu însuși – nu despre asta, ci despre „trădarea intereselor poporului” și despre “fapte ostile față de țară”. (Revista Timișoara, 15 iunie 2018)

Un destin sub comunism, articol publicat în anul 2018