Viața ca detaliu

Mă uit în urmă și mă întreb: a meritat oare?

În plin comunism, ofițer fiind, nu suport abuzurile pe care le văd la mai tot pasul și n-am rețineri să-mi exprim indignarea în cercurile de colegi, cunoscuți, prieteni. Pentru ca într-o bună zi comandantul regimentului, celebrul Gheorghe Carp, să mă convoace, cu locțiitorii lui de față. Cel ce peste patru ani, în decembrie 1989, avea să-și scoată trupele împotriva manifestanților anticomuniști din București îmi strigă acum ca scos din minți: “Știm noi ce atitudine ai dumneata față de conducerea de Partid și de Stat ș.cl. ș.cl.!“ Au urmat tot felul de șicane ale Securității și, desigur, consecință firească, compromiterea carierei militare (includ interdicția de a da la Academia militară), respingerea la Facultatea de Istorie etc. Timpul trece iar conducerea de Partid și de Stat se duce în istorie acolo unde îi e locul.

În 1990 pledez pentru clarificarea implicării conducerii Armatei în acțiunile din decembrie 1989. Găseam că este nedrept ca o vinovăție confuză să planeze asupra întregii Armate. Ministrul Stănculescu mă trece în rezervă, pentru ca peste șapte ani generalul să fie condamnat la 15 ani de închisoare și degradat pentru ce a făcut la Timișoara. Iar eu suport și azi măsura abuzivă (deși colegului de la Timișoara, justiția i-a făcut dreptate încă de acum aproapre două decenii).

Ministru secretar de stat fiind, șef al Departamentului de control al Guvernului, investighez și câteva cazuri de ilegalități ale unor demnitari din Guvern (în special „Flota”). Traian Băsescu, Petre Roman și camarazii lor îmi cer demisia iar Președintele Constantinescu și Premierul Ciorbea se execută cu plăcere. Urmează ani mulți în care corupția face țării tot mai mult rău.

De la Alianța Civică, după ce i-am adus la putere pe ai noștri, sunt silit să plec pentru că VIP-urile din conducere conchid, inavuabil, că non-combatul le e benefic. Și le este, iar AC devine o amintire dureroasă. Din două ONG-uri plec pentru că, politizându-se, devin și ele altceva decât fuseseră – și decât se cuvenea să fie. Petrina, mai ales el, ambasador al lui Ceaușescu și cu relații îndelungate cu Securitatea (ascunse până de curând, timp de aproape 35 de ani), îmi blochează candidatura la președinție pe care PNȚ Maniu-Mihalache mi-o stabilise în mod statutar.

Petre Mihai Băcanu (încurajat de alte VIP-uri de la AC, Ana Blandiana etc) nu mă mai găzduiește la România liberă, pentru că, evident, nu mai sunt „pe linie”. Cinci ani mă găzduiește Cotidianul, de unde, perfect firesc, trebuie să plec când ”patron” devine Vântu iar redactor-șef Turcescu (cel ce peste ani se va autodenunța ca agent acoperit în presă). Peste alți cinci ani vine o altă echipă și scriu mai scriu din nou un timp – când încep tot felul de șicane și se ajunge să mi se ceară explicit inclusiv “s-o las mai moale cu Securitatea”. Nu pot accepta, și nu mi se mai răspunde nici la telefon.

Niciodată nu am regretat ceva din cele ce am făcut, și am rememorat aici. Recent m-am întrebat doar de unde această “inadaptare” și stăruință destul de costisitoare.

Și mi-am adus aminte un episod din liceu (Liceul Bacovia din Bacău). Am fost de față când, în două sau trei rânduri, două huidume de pedagogi, Călinescu și Lupu, loveau niște copii din internat (gimnaziști) pentru lucruri absolut minore. După o asemenea scenă, timp de două zile am luat în ascuns declarații scrise de la copiii bătuți, cu gândul ca la final să mă duc cu ele la director. Conducerea află, însă, cu puțin timp înainte (am fost și am rămas o țară cu șefi informați...), intră în panică, îmi ia declarațiile și mă întreabă obsesiv: dacă mai am și altele și ce voiam să fac cu ele. Vor să țină cele întâmplate în ascuns, însă nu prea le iese. Mai peste tot elevi care îmi zâmbesc admirativ. Și chiar și câțiva profesori care, cu aerul că mă dădăcesc, îmi transmit de fapt solidaritatea lor.

Iar atunci când, pentru a fi închis – “principial”, tovarăși – “Cazul Stan” este dus într-o așa zisă “dezbatere cu colectivul” a așa zisului Consiliui de onoare al elevilor. În fapt o mascaradă, o propagandă televizată cum că în colectivele de UTC-iști (acolo condus de fiica secretarului PCR de la municipiu) existau “inițiative și manifestări ale spiritului critic și autocritic ș.cl. ș.cl.” Se înțelege că în amfiteatru nimeni n-a avut voie să spună un singur cuvânt despre ce a făcut elevul Stan din “Cazul Stan”. Cum ar fi permis Partidul ca o emisiune TV (înregistrată, desigur, și drastic regizată și toaletată, și abia apoi difuzată) să sugereze măcar că pedagogii vremii făceau educație cu pumnul?

Fapt împotriva căruia – da, un copil fiind și eu în defintiv – m-am indignat și am protestat atât cât și cum m-am priceput. Nici prin minte trecându-mi, însă, ce aveam să mai trăiesc în anii ce stăteau să vină. Vreo 52 de atunci și până azi... (Revista Timișoara, 17 noiembrie 2017)

(Notă ulterioară: La 26 februarie 2025 am adus câteva completări corespunzătoare perioadei de după publicarea articolului.)

Viața ca detaliu, articol publicat in anul 2017