- text publicat în cotidianul Evenimentul zilei din 2 februarie 2002, la solicitarea redacţiei,
în cadrul dezbaterii privind averile şi integritatea demnitarilor şi funcţionarilor publici -
Cititorii Evenimentului zilei îşi amintesc desigur că sintagma „sărac şi cinstit” a fost lansată la noi de unul dintre cei mai importanţi oameni politici de după 1989. În anii în care corupţia începuse să înflorească, afectînd credibilitatea clasei politice, omul politic în cauză – în fond, primul răspunzător de respectiva stare de lucruri – conducea detaşat în topurile de popularitate, în special mulţumită imaginii pe care reuşise să şi-o construiască, aceea de „om sărac şi cinstit”.
Anii au trecut şi, ca şi în alte multe cazuri, aveam să înţelegem că imaginea era una – atrăgătoare, dar clădită pe demagogie şi populism – iar realitatea cu totul alta. Am aflat rând pe rând că omul nostru politic [Ion Iliescu] şi-a adjudecat şi el, fraudulos şi la un preţ de nimic, o vilă din fondul locativ de protocol, că în alegeri şi-a tipărit afişele la Paris, împotriva legii şi fără să le plătească, că a beneficiat de repetate finanţări de la cei despre care se ştie bine că au devalizat Bancorex ori şi-au însuşit multe sute de miliarde de lei din banii „investitorilor la FNI”. Iar toate acestea (dar şi altele) au făcut ca omul despre care vorbesc – cel dintâi demnitar al statului – să ajungă astăzi să patroneze, printr-o complicitate a inacţiunii (dar nu numai) o stare de lucruri de un mare pericol pentru România.
Imaginea de „om sărac şi cinstit” este, după mine, una pe care şi-o doresc două categorii de oameni: demagogii, cei bogaţi şi necinstiţi, şi incapabilii, cei care pretind că sunt săraci nu din cauză că sunt incapabili şi comozi, ci pentru că sunt scrupuloşi.
Pentru că vorbim despre oamenii politici, despre demnitari în special, cred că ideal este ca ei să fie integri şi înstăriţi în acelaşi timp. Se admite, în general, ca valabilă ideea că un demnitar care are un standard de viaţă confortabil va fi tentat într-o mai mică măsură să se folosească de poziţia sa publică – riscînd dezonoarea şi consecinţele legii – pentru a-şi procura avantaje economice private.
Este posibil astăzi, la noi, ca demnitarii şi înalţii funcţionari publici să fie în acelaşi timp integri şi bogaţi? Răspunsul este, cred, aproape categoric negativ. Indemnizaţiile oficiale sunt departe de a a le asigura „bogăţia”. Şi asta chiar în condiţiile – sau poate că tocmai din cauza condiţiilor – în care salariul mediu pe economie este undeva în jurul a 100 de dolari lunar. Şi totuşi, mulţi dintre miniştrii, parlamentarii şi înalţii noştri funcţionari publici sunt oameni destul de bogaţi (în raport nu doar cu standardul de viaţă din ţară, ci şi cu cel occidental). Pentru că ziarul lor beneficiază de o bună politică şi de un departament de investigaţii redutabil, cititorii „Evenimentului zilei” au avut constant posibilitatea să afle despre opulenţa celor mai înalţi demnitari ai statului şi despre căile prin care ei şi-au strâns averile. Implicarea în afaceri a demnitarilor şi funcţionarilor publici şi folosirea poziţiilor publice pe care le deţin în folosul propriilor afaceri este prima dintre explicaţii (dar şi prima cauză care a făcut ca România să fie una dintre cele mai corupte ţări din lume). „Creditele preferenţiale” (care au devalizat băncile de stat), scutirea de datoriile la buget, privatizările frauduloase şi parazitarea întreprinderilor de stat sunt forme clasice prin care oamenii politici şi cilentela lor au „privatizat profitul” şi au „naţionalizat pierderile”.
Repet, deci, situaţia optimă este aceea a unor demnitari deopotrivă integri şi „cu avere”. Ecuaţia aceasta este însă una de grad mare, a cărei rezolvare cât mai corectă preocupă, cum vedem bine, societatea civilă, lumea politică şi cea instituţională de peste tot, inclusiv din ţările vestice. De la ţările scandinave (unde soluţiile tind către formule apropiate de ideal) până la Statele Unite şi, de dată oarecum mai recentă, dar şi în termeni destul de categorici, în Italia. Tema conflictului dintre interesul public şi cel privat este esenţială. Soluţii perfecte nu vor putea fi găsite niciodată (după cum bine ştim, politica se face cu oameni şi nu cu sfinţi). Şi totuşi, soluţiile consacrate deja pot să evite în bună măsură îmbogăţirea prin necinste şi corupţie a oamenilor politici.
În sfârşit, mai cred că lucrurile trebuie privite mai nuanţat decât într-o dihotomie ca aceasta: demnitari „cu avere” sau săraci şi cinstiţi”. Mai întâi, pentru că o asemenea abordare ar putea să sugereze că, întotdeauna şi peste tot, demnitarii „cu avere” sunt în mod necesar şi necinstiţi. Desigur, din motivele pe care le-am amintit şi ţinînd seama de toate câte s-au întâmplat la noi în ultimii doisprezece ani, nu pare deloc neîntemeiată suspiciunea cu privire la căile prin care mulţi dintre demnitarii noştri au strâns averi dintre cele mai mari. În al doilea rând, atunci când vorbim despre aceste lucruri cred că nu trebuie să uităm că este esenţial să ne raportăm de asemenea la reguli şi la imperativul respectării lor. Altfel spus, în cazul de faţă, dacă articolul 104 din Constituţie, de pildă, stabileşte că miniştrii nu pot să aibă afaceri, atunci această interdicţie trebuie respectată riguros (caz în care suspectarea unui ministru „cu avere” nu ar mai putea fi, din punctul acesta de vedere, decât ilegitimă şi calomnioasă). Statutul funcţionarilor publici instituie aceeaşi interdicţie şi pentru aceştia? Atunci şi ea trebuie respectată la fel de riguros, iar „averea” funcţionarului public trebuie să beneficieze şi ea de prezumţia dobândirii licite. Sunt stabilite pedepse, inclusiv penale, pentru demnitarii care se poartă abuziv? Legea trebuie, de asemenea, respectată.
Din păcate însă ceea ce se întâmplă la noi – poate că ar merita făcută altădată o discuţie mai puţin teoretică – este încă prea departe de normalitate.
Valerian Stan
vicepreşedinte APADOR-CH,
fost şef al Departamentului de Control al Guvernului
Demnitari integri şi "cu avere", articol publicat in anul 2002