Primul comentariu oficial pe care l-am auzit la adresa recentului Raport al Comisiei Europene a fost cel al presedintelui Basescu. Raportul este "exigent si obiectiv în acelasi timp", a spus el. Dupa care aprecierile generoase ale sefului statului au început sa se îndrepte în egala masura catre comisarii europeni si ministrii de la Bucuresti. "În momentul de fata România are cel mai performant Guvern din 90 si pâna în prezent", a mai spus el.
Cam abrupt superlativul presedintelui. Si cam riscant, ca orice superlativ. Mai întâi pentru că nimic din documentul european nu sugereaza că, dupa primele zece luni de mandat, Guvernul d-lui Tariceanu ar fi ceea ce zice presedintele că e. Iar apoi, Raportul comisarilor europeni e el însusi foarte generos cu colegii de la guvernare ai presedintelui. Si iata de ce.
Încep cu capitolul dedicat restituirii proprietatilor, asupra caruia, însa, n-am sa insist pentru că am de gând s-o fac într-un articol viitor. În Raportul precedent, pe 2004, Comisia Europeana a facut doua sau trei aprecieri foarte precise, care aratau cât de mari sunt problemele în privinta aceasta. Informatia care mi s-a parut cea mai importanta era că pâna în toamna anului trecut fusesera solutionate numai 15.000 din cele 210.000 de cereri de retrocedare a imobilelor confiscate abuziv – 7%, deci, din total. Anul acesta, domnii comisari au evitat enunturile la fel de precise, desi oricui îi este clar că situatia e în continuare foarte proasta. Au preferat, în schimb, o formulare de-o potriva binevoitoare si inexacta: "Autoritatile române au acordat o atentie speciala restituirii proprietatilor, în special a imobilelor confiscate de catre regimul comunist". Afirmatia că "autoritatile au acordat o atentie speciala restituirii proprietatilor" ar fi fost adevarata mai ales daca restituirea ar fi înregistrat nu stiu ce progrese concrete – de la 7% la, sa zicem, 30 sau 40%. Dar asa, când si 1-2 procente în plus sunt discutabile, despre ce "atentie speciala a autoritatilor" mai vorbim?
Guvernul – "cel mai performant din 90 încoace" - a facut mare caz de progresele exceptionale pe care Bruxellesul le-ar fi retinut în chestiunea reformei în Justitie. Cine a avut curiozitatea sa se uite peste Raport a vazut că nici nu poate fi vorba de asa ceva. Si, sa nu se mire nimeni, evaluarea celor de la Bruxelles putea sa fie înca si mai exigenta. Enuntul-cheie din Raport, privitor la Justitie, este cel care spune că la nivelul legislatiei si al strategiilor de reforma situatia este buna, dar că este esential ca acestea sa fie "implementate". Ceea ce e aproape identic cu formularile din anii la care la guvernare se aflau Iliescu, Nastase si Rodica Stanoiu, iar nu Basescu si Monica Macovei. Cu alte cuvinte, povestea e aceeasi si aceeasi de fiecare data: legi avem, dar nu le aplicam. Si nu le aplicam mai ales atunci când e vorba de politicieni, de parlamentari, ministri si interesele lor.
Când spun ca în evaluarea Justitiei comisarii europeni puteau sa fie înca si mai exigenti, ma gândesc în primul rând la responsabilitatea foarte mare care revine acestei institutii pentru coruptia cu care se confrunta România. Si ma mir foarte tare că oficialii de la Bruxelles nu fac aceasta legatura. Tine de adevarul cel mai elementar, tratat ca atare de specialistii în domeniu (dar si, culmea, chiar de catre documentul european), că puterea judecatoreasca ocupa "locul central" în combaterea coruptiei. Or, cine citeste cele doua capitole la care ma refer – Justitie, respectiv Combaterea coruptiei – va sesiza o discrepanta a evaluarilor greu de justificat. Nu este de ajuns sa spui ca legile sunt bune dar că magistratii ezita sa le aplice, sau că magistratii permit ingerinte nejustificate afectîndu-le independenta si impartialitatea. Formularile de genul acesta sunt eufemisme care invita la perseverenta într-o stare de lucruri inacceptabila. Iar la politicienii români, se stie, nu e nevoie sa starui prea mult cu asemenea invitatii. Asadar, fraza care cred că lipseste dintotdeauna în evaluarile privitoare la România este aceasta: "Sistemul judiciar este primul responsabil de coruptia grava din România".
Raportul UE vorbeste de "o vointa politica sporita de a combate coruptia", iar ca prim argument că asa stau lucrurile este invocat faptul că noile autoritati "au descris coruptia ca o amenintare la adresa sigurantei nationale". Dar, îmi pare rau, denuntarea în acesti termeni a coruptiei reprezinta o retorica de care, de vreo zece ani încoace, avem parte de la fiecare dintre cei care sunt primii vinovati de situatia în care s-a ajuns. Numai pentru că rândurile de fata sunt altceva decât o teza de doctorat, nu voi indica precis unde si la ce data fostii presedinti Iliescu si Constantinescu, de pilda, au "descris" si ei, cu exact aceleasi cuvinte nemiloase, coruptia din tara lor. Iar ce-a urmat nu mai trebuie sa spun eu.
În sfârsit, merită notata bunavointa cu care oficialii UE se refera la strategiile guvernamentale destinate combaterii coruptiei. Raportate la toata experienta de pâna acum cu oamenii politici de la Bucuresti, cuvintele de lauda rezervate acestor strategii par si ele destul de excesive. Pentru că specialistii europeni au ales sa intre în detalii, ar fi de observat si aici că evaluarile au fost mai mult decât binevoitoare. De exemplu, ratarea unor obiective importante ale Strategiei Nationale Anticoruptie (aprobata prin HG nr 231/2005), a fost trecuta cu vederea. Un caz este cel al unei institutii noi, prevazuta în SNA, care la data Raportului ar fi trebuit sa functioneze deja si sa se ocupe de controlul incompatibilitatilor, al declaratiilor de avere si de interese ale oficialilor. Or, va mai trece mult pâna când o sa se întâmple asta. Iar ratarea obiectivului se datoreaza inclusiv faptului că, în scopul amintit, Ministerul Justitiei a elaborat un proiect de lege absolut neprofesionist (ca sa ma exprim elegant).
Este în afara oricarei îndoieli că noul Raport al Comisiei Europene a fost si el cât se poate de indulgent cu politicienii români. Probabil că apropiatul moment al adevarului, 1 ianuarie 2007, ne va spune daca oamenii politici europeni au gresit, sau dimpotriva, atunci când, în ultimul deceniu, au mizat pe o strategie atât de îngaduitoare fata de guvernele de la Bucuresti – si nu numai fata de ele, daca ar fi sa deschidem discutiei si o alta perspectiva. (New York Magazin, 9 noiembrie 2005)
Indulgente europene, articol publicat in anul 2005