În loc sa se rezolve, ecuatia transnistreana pare sa se complice. Ceea ce banuiam demult s-a întâmplat deja, Federatia Rusa nu si-a retras armata nici de data aceasta din "republica" separatista (ultimul termen, convenit în decembrie 2002 la Porto, fusese 31 decembrie 2003). Reuniunea recenta a OSCE de la Maastricht avea sa constate nu numai ca Moscova nu si-a respectat angajamentele luate în cadrul organizatiei dar si că dosarul transnistrean e înca departe de a putea fi închis. Plecînd de la Maastricht înainte ca întâlnirea sa se încheie, ministrul rus de Externe a zadarnicit adoptarea unei noi rezolutii privind Transnistria.
Chestiunea transnistreana este unul din termenii numerosi ai unei ecuatii complicate. Perpetuarea si astazi a acestui contencios este între altele una din nesfârsitele consecinte ale rupturii pe care razboiul din Irak a produs-o Occidentului transatlantic. Fata cu un Occident divizat, Moscova nu are cum sa nu-si vada foarte bine de interesele proprii, interese între care refacerea influentei în spatiul ex-sovietic ocupă de departe primul loc. În timp ce interesul Rusiei este mai ales acesta, Statele Unite au si ele o agenda proprie acuta - dosarul Orientului Mijlociu si cel irakian, consecintele rupturii pe care mai ales ele au produs-o Occidentului, amenintarea terorista etc. Uniunea Europeana are la rându-i problemele sale, legate în special de continuarea extinderii, tot mai dificila si mai costisitoare, dar si de o incoerenta interna tot mai riscanta în ultimul timp.
Întrebarea care se pune este ce sanse ar mai fi în aceste conditii ca problema trasnistreana sa-si mai gaseasca rezolvarea. Citeam undeva, nu demult, opinia unor analisti de la "Moscow Times" cum ca încercarile Rusiei de a reînvia Uniunea Sovietica, "sub orice forma", se vor lovi de opozitia categorica a Occidentului. Sa fie oare corecta concluzia respectivilor analisti? Mai exact, chiar se mai poate vorbi azi despre Occident în acesti termeni, ai unei atitudini unanime fata de politica Moscovei? Chiar crede cineva ca mai e posibil ca într-o asemenea chestiune sa se mai vorbeasca aceeasi limba la Washington, la Londra, Berlin si Paris? Eu unul am deja unele îndoieli. Si cred ca dosarul transnistrean este din nou mai ales în mâinile Moscovei.
La o emisiune TV i-am vazut vorbind despre Transnistria pe trei dintre ministrii nostri de Externe de dupa 1989 - Petre Roman, Teodor Melescanu si Adrian Severin. Un potop de vorbe peste un pustiu de idei. Cine admite că România era legitima în aspiratia de a avea un statut privilegiat în raporturile cu Republica Moldova nu poate sa nu constate că timp de un deceniu si jumatate oamenii politici de la Bucuresti nu au reusit aproape nimic. Si nici nu se putea altfel atât timp cât diplomatia noastra a fost condusa de niste lunatici plini de morga iluzionîndu-se ani la rând că sfârsitul razboiului rece si destramarea Uniunii Sovietice vor readuce automat României teritoriile pierdute în urma ultimatumului lui Stalin din iunie 1940.
Dialogul si negocierile cu Moscova sunt fara alternativa. Nimic nu se va rezolva dînd foc în piata din Chisinau steagurilor rusesti si portretelor lui Vladimir Putin. Si nici afurisindu-i de la Bucuresti pe Ribbentrop si Molotov. Ma mira foarte tare sa vad ca nimeni nu-si pune problema daca pâna la urma Transnistria (Republica Autonoma Socialista Sovietica Moldoveneasca, creata de Stalin la 1924 si alipita ulterior Basarabiei) nu este cumva si astazi, pentru Moscova, cuiul lui Pepelea în Moldova istorica.
În urma cu opt ani, "problema gagauza" a fost rezolvata exemplar, în modul cel mai pasnic posibil, prin constituirea regiunii autonome Gagauz Yeri. Ce s-a putut în cazul Gagauziei se dovedeste imposibil în cazul Transnistriei. Oare de ce?
La Chisinau si Bucuresti politica lui Vladimir Voronin si a partidului sau comunist are parte de critici severe, uneori destul de meritate. Însa cei care fac lucrul acesta, oamenii politici mai ales, nu ne spun prea precis ce ar face ei în situatia de azi a lui Voronin si tovarasilor lui. În ce-i priveste pe politicienii de la Bucuresti, cred ca e deja timpul sa se înteleaga că dialogul si întelegerile directe cu Moscova sunt esentiale. Cu lozinci si stereotipuri nu se va rezolva nimic. Din cauza lor nu vom reusi nici macar sa întelegem că, ne place sau nu, geografia continua sa ne determine istoria într-o masura înca serioasa. (Cotidianul, 27 decembrie 2003 si New York Magazin)
Cuiul lui Pepelea, articol publicat in anul 2003