Una din problemele pe care Justitia le are în continuare este prestatia inegala si contradictorie a magistratilor. Doua hotarâri judecatoresti de data recenta mi se par cât se poate de graitoare.
Foarte aproape de Palatul Justitiei, restaurantul Bucur este pentru multi dintre bucurestenii care stiu de el mai mult o opera de arhitectura - numit în toate ghidurile "Casa Soare" - decât un restaurant. Cladirea a fost construita, ca locuinta, în 1914. În 1948, proprietarii sunt evacuati abuziv de comunisti iar doi ani mai târziu casa este nationalizata pe baza Decretului 92/1950. Dupa 1955 imobilul este declarat monument istoric, pentru ca din 1969 sa fie amenajat ca restaurant. Imobilul valoreaza azi peste 1,5 milioane de dolari. La scurt timp dupa revolutie, mostenitorii proprietarilor de drept s-au adresat Justitiei pentru a-si recapata casa (dupa ce FPS a vândut-o, încalcînd legea grosolan). Un calvar. Dupa multi ani de procese, Tribunalul Bucuresti a respins cererea motivînd nici mai mult nici mai putin ca nationalizarea ar fi fost legala întrucât proprietarii ar fi facut parte din categoria vizata de decretul stalinist amintit – "burghezie si exploatatori care detin mai multe locuinte". Nu a contat ca între timp în România avusese loc o "revolutie anticomunista", si nici că Decretul cu pricina era contrar pâna si Constitutiei comuniste de la acea vreme, din 1948. Speranta că aberatia judecatorului Bâcu si a colegilor lui va fi desfiintata de Curtea de Apel s-a dovedit o iluzie amara, Curtea mentinînd solutia primei instante.
Pentru ca liberul acces la informatii tocmai fusese legiferat, în luna mai a anului trecut am cerut Palatului Cotroceni sa-mi comunice câteva informatii de interes public: veniturile personalului Presedintiei, începînd cu presedintele Iliescu, si cheltuielile facute cu ocazia vizitei sefului statului, de la sfârsitul anului 2001, în mai multe tari din Asia. Presedintia a refuzat sa se conformeze legii, cu toate ca presedintele este, nu-i asa, primul garant al respectarii ei. M-am adresat Justitiei. Avocatii Cotrocenilor au facut tot ce au putut sa evite pierderea procesului. Instanta careia ma adresasem, au sustinut ei, nu ar fi avut competenta sa judece astfel de cauze (cu toate ca Legea accesului la informatii era foarte clara în privinta asta). La fel, ca informatiile cerute nu ar fi fost de interes public. În cele din urma s-a motivat pâna si că Presedintia nu ar fi primit cererea mea scrisa, desi confirmarea postala se afla la dosar. În final, Tribunalul Bucuresti mi-a dat câstig de cauza. Pentru ca ulterior, judecînd recursul Presedintiei, Curtea de Apel sa faca si ea acelasi lucru, printr-o hotarâre definitiva. Cu toate ca de atunci a trecut un an, Presedintia refuza în continuare sa puna în aplicare hotarârea Justitiei.
Hotarârile judecatoresti la care m-am referit mi se par sugestive, cum spun, în privinta prestatiei magistratilor nostri. Ele arata mai ales că judecatile generale pot fi riscante inclusiv atunci îi vizeaza pe membrii celei de-a treia puteri în stat. Foarte concret, un enunt vorbind de "lipsa de impartialitate" ori "subordonarea politica a magistratilor" poate sa fie adevarat în cazul judecatorilor din dosarul restaurantului Bucur sau al judecatorilor care "l-au facut scapat" pe colegul d-lor Iliescu si Nastase, deputatul Bivolaru, care a fraudat o banca de stat cu 40 de milioane de dolari. Acelasi enunt este însa contrar realitatii în cazul unor judecatori precum cei care l-au obligat pe însusi seful statului sa se supuna legii (desi domnii judecatori stiu bine ca destinul lor depinde de semnatura înaltului demnitar).
Am vorbit despre retrocedarea proprietatilor. Principala concluzie a ultimului Raport al UE, la care m-am mai referit recent, este ca "S-au facut progrese în legatura cu restituirea proprietatilor confiscate sub regimul comunist". Aprecierile oficialilor de la Bruxelles nu au cum sa ni se para nici la acest capitol mai mult decât optimiste – ca sa zic numai astfel – de vreme ce din cele peste 210.000 de imobile revendicate au fost restituite numai în jur de 6%.
P.S. Dupa ce la referendumul constitutional le-a promis tinerilor că armata nu va mai fi obligatorie, Guvernul a întors-o. Cea mai aberanta dintre idei, o discriminare inacceptabila pe criteriul "starii materiale", este aceea ca la armata sa fie luati tinerii care nu pot sa plateasca statului o suma echivalînd cu 15 salarii minime brute pe economie. Apropo de discriminari, prin formula si prin solemnitatea religioasa, juramântul pe care martorii credinciosi sunt obligati sa-l depuna în fata instantelor este o forma grava de discriminare a acestora în raport cu martorii fara confesiune. Oare de ce s-o ocupa Consiliul National pentru Combaterea Discriminarii daca nu de asa ceva? (Cotidianul, 29 noiembrie 2003 si New York Magazin)
O institutie inegala, articol publicat in anul 2003