Si fotbalul...

O noua editie a campionatului de fotbal a luat startul la sfârsitul verii care tocmai a trecut. Mai nimic nou fata de anii din urma. Aproape peste tot acelasi joc sters, aceiasi antrenori improvizînd si arbitri suspectati de aranjamente de culise.

Cautînd explicatii, multa lume pune declinul continuu al fotbalului nostru mai ales pe seama saraciei cluburilor. Si cred ca explicatia este corecta. Numai ca din pacate nu e si singura.

Într-o tara în care nu mai e nici el "de stat", cum a fost si la noi vreme de vreo jumatate de secol, fotbalul nu poate sa fie – si nici nu ar trebui sa fie – altceva decât o afacere, asa cum indiscutabil el este peste tot acolo unde înseamna "spectacol", unde umple pîna la refuz stadioanele, reusind sa fascineze milioane de oameni, ca într-un vis minunat durînd numai 90 de minute. Fara multi bani reusita în fotbal este astazi o utopie.

Fotbalul românesc e sarac înainte de orice pentru că România e, în general, o tara saraca (deşi ar putea să nu fie). Disponibilitatile pentru "sponsorizari" si încasarile din bilete, doua din sursele principale ale fotbalului, sunt la noi pe masura profitabilitatii afacerilor si a posibilitatilor celor care merg pe stadioane. Stim prea bine cum stam din punctul acesta de vedere. "Nesansa" fotbalului din tari precum România de azi mai vine si din aceea că este expus unei competitii foarte directe, a carei unica lege sunt regulile "economiei de piata". Dreptul de a "circula liber" a fost câstigat în urma cu 14 ani inclusiv de fotbalisti, iar exodul celor valorosi spre campionatele puternice ale Europei a fost lucrul cel mai firesc cu putinta (slava Cerului macar că nationalistii demagogi n-au acuzat si aici tradarea si lipsa de patriotism).

Dar "nesansele" fotbalului românesc nu se opresc aici. O alta, de data asta venind din chiar interiorul sau, este calitatea celor care îi conduc destinele, niste indivizi din cam aceeasi stofa cu destui dintre parlamentarii si ministrii nostri, poate doar putin mai agramati si mai fara staif. Ce fotbal sa ai pretentia sa mai vezi azi la CCA-ul de altadata dupa un deceniu în care "patroni" ai clubului Armatei au fost Gigi Becali si delapidatorii din clanul Paunescu? Putea fotbalul sa ajunga altundeva când în fruntea "Ligii Profesioniste" se afla de atâtia ani un om cu mintea, cu apucaturile si cazierul lui Mitica Dragomir?

De când niste revizori de pe nu stiu unde s-au uitat putin prin registrele contabile ale Federatiei si ale câtorva cluburi, nu mai e aproape o singura noapte în care cioclii fotbalului românesc sa nu urle la televizor, cu ochii bulbucati de spaima, ca agentii Fiscului trebuie opriti sa distruga "singura bucurie care le-a mai ramas românilor". Cu câteva luni în urma Gica Hagi si vreo câtiva altii din generatia lui au anuntat o "revolutie în fotbalul românesc". Sperantele aparusera pentru că schimbarea ar fi putut veni mai ales fortata de jucatori. Totul n-a fost, însa, decât un foc de paie, elanul celor care îl aprinsesera împotmolindu-se, se spune, atunci când cluburile si Federatia le-au adus aminte lui Gica si camarazilor lui ce sume si în ce conditii au încasat ei însisi în chiar anii din urma.

Din lunile în care am fost la Guvern mai stiu câte ceva despre sumele uriase scurse de la buget, prin ministerele "tutelare" mai ales, la echipe ca Rapid, Steaua si Dinamo (desi pareau, "patronii" cluburilor nu erau deloc tembeli când faceau temenele în fata politicienilor veniti pe stadioane în campanie electorala). Au fost ani la rând în care din acesti bani s-au înfruptat deopotriva "patronii" si clientela lor, dar si o generatie de fotbalisti nedeprinsi cu munca si seriozitatea ci numai cu mentalitatea că pentru o viata de huzur ajunge simplul fapt ca ai legitimatie de fotbalist. Desi calitatea fotbalului nostru e deplorabila, destui dintre jucatori, în special cei de la cluburile "mari", sunt platiti regeste în comparatie cu seriozitatea lor, cu efortul pe care îl fac si cu fotbalul pe care îl joaca. Nu mai vorbesc de "patroni", destui dintre ei prosperînd fraudulos tocmai pe seama cluburilor pe care an de an le duc tot mai mult în sapa de lemn. Lamentatiile despre "câte milioane de dolari" au investit ei în "ultima bucurie care le-a mai ramas românilor" sunt ipocrizia cea mai patenta si mai rizibila (o investigatie recenta a celor de la Evenimentul zilei a revelat o parte, chiar daca mica, a acestui fals).

Cu exceptia rarisima a doua sau trei ziare, în presa se vorbeste cel mult aluziv despre lucrurile acestea. Realizatorii de "talk-show-uri" fotbalistice plimba vorbele prin gura si îsi pun emisiunile televizate tocmai la dispozitia celor vinovati de fundatura în care a fost adus fotbalul.

Si totusi, pe stadioane sunt înca multi români. Nu mai vorbesc la televizor, când apare Mitica Dragomir e omor.

Dar, în definitiv, te întrebi, cu Ion Iliescu si Vadim Tudor nu voteaza milioane de români? (Cotidianul, 11 octombrie 2003 si New York Magazin)

Si fotbalul..., articol publicat in anul 2003