Restante costisitoare

Daca îmi aduc bine aminte, era primul sau al doilea an al primei guvernari PDSR-iste, 1992–1996, când ziaristii au descoperit că un ministru din Guvernul Vacaroiu, cel de la Comert cred, avea nu stiu ce afacere. O firma mica, în legalitate si fara ca demnitarul sa se fi folosit de pozitia sa oficiala în respectiva afacere. A iesit un scandal monstru. Timp de doua sau trei zile toate ziarele au tinut subiectul pe prima pagina, provocînd în cele din urma demisia înaltului demnitar. Presedintele Iliescu si premierul Vacaroiu au dezavuat, tin minte, implicarea în afaceri a ministrului (articolul 104 din Constitutie interzicea, atunci ca si acum, lucrul acesta).

În minte cu episodul acesta, ma întrebam zilele din urma cum de a fost posibil sa se ajunga unde s-a ajuns astazi. Investigatiile presei si cele personale au aratat un lucru incontestabil, anume că practica implicarii în afaceri a demnitarilor, a ministrilor mai ales, a fost consacrata în special în anii guvernarii CDR–Constantinescu. Ziarele au scris timp de patru ani, uneori saptamâni la rând, despre marile afaceri legate de numele multor ministri, secretari de stat, consilieri prezidentiali sau guvernamentali, prefecti si subprefecti etc. Victor Babiuc, Traian Basescu, Traian-Decebal Remes, Dan-Radu Rusanu, Radu Berceanu, Valeriu Stoica sunt câteva din numele care îmi vin acum în minte. Presedintele Constantinescu si primii sai ministri nu au parut câtusi de putin interesati de faptul că, prin comportamentul lor, un ministru sau altul încalcau norma constitutionala care le interzicea sa faca afaceri. Încât dupa patru ani o asemenea practica a devenit un fapt banal.

Luînd aminte - cu destula frustrare, se pare - la succesul predecesorilor, ministrii celei de-a doua guvernari PDSR-iste au batut toate recordurile atât ca numar al afacerilor cât si ca "cifre de afaceri": Dan-Ioan Popescu, Ovidiu Musetescu, Hildegard Puwak, Leonard Cazan, Serban Mihailescu, Ilie Sârbu etc. Dupa 2000, numarul parlamentarilor amestecînd politica cu afacerile a crescut si el foarte mult. În iunie 2001, se ajunsese ca în jur de 80% dintre demnitari sa fie implicati în afaceri, în cele mai multe din cazuri pozitiile oficiale fiind folosite în interes privat.

Faptul acesta explica primul concluzia la care a ajuns de curând Transparency International, anume că din cauza coruptiei România pierde anual câteva miliarde de dolari. Poate sa existe, oare, în problema despre care vorbim un "indicator" mai concludent decât cel din analiza TI? Eu unul nu cred.

Dupa 1990, marea problema a României a fost aceea a neseriozitatii si a lipsei de respect fata de lege din partea celor care ne-au condus. S-a pus de multe ori problema ce ar fi putut sa faca mai mult "Occidentul" pentru România în toti acesti ani. Nu stiu care ar fi raspunsul foarte exact. Ce stiu sigur e că ar fi fost nevoie de o privire mai atenta la lipsa de respect a oficialilor si oamenilor nostri politici fata de lege si fata de obligatiile pe care le aveau. Un inventar complet e imposibil aici, însa câteva exemple pot fi date.

Daca în România nu avem nici astazi o economie de piata este mai ales pentru că privatizarea si crearea unei asemenea economii, concurentiala în mod autentic, au fost întârziate si viciate profund de interesele private ale oamenilor politici – un melanj nefast între esalonul doi si trei al PCR si agentii politiei politice comuniste. Utila cred ca ar fi fost o atitudine mai inechivoca în ce priveste sabotarea sistematica a Legii dosarelor Securitatii. Ca si fata de faptul ca agentii Securitatii controleaza practic totul în România. Legat de asta, un tâlc aparte mi se pare ca gasim în faptul ca un cunoscut agent al Securitatii, Mihai Darie, prigonitorul familiei dizidentului anticomunist Radu Filipescu, a gestionat multi ani la rând, nu foarte clar, fondurile PHARE - sute de milioane de euro, ca sef al Agentiei Nationale pentru Dezvoltare Regionala.

Legea accesului la informatiile publice este si ea pe punctul de a deveni o litera moarta. Dau un singur exemplu. În primavara anului 2002, am adresat unor institutii si autoritati publice un numar de 16 cereri de informatii publice. Doar una a fost rezolvata favorabil. În 7 dintre cazuri m-am adresat Justitiei. A trecut de atunci un an si jumatate iar instantele au solutionat o singura actiune, cu toate ca Legea prevede ca asemenea cauze "se judeca în procedura de urgenta".

Presa privata si Televiziunea si Radioul public sunt controlate si ele de Guvern. În primul caz "stergerea" datoriilor si publicitatea din bani publici iar în cel de-al doilea ingerintele politice sunt formulele care anuleaza pur si simplu libertatea presei.

Sa nu fie acestea, si atâtea altele, tot atâtea motive de neliniste? Daca nu s-a intervenit si nu se va interveni suficient de eficace, nu exista cumva riscul ca România sa nu mai poata recupera prea curând ratacirile si restantele din toti anii din urma? Si daca da, cine si cu ce pret va plati toate acestea? (Cotidianul, 30 august 2003 si New York Magazin)

Restante costisitoare, articol publicat in anul 2003