Pare destul de posibil ca episodul Irak sa fie începutul unei noi ordini mondiale. Daca în politica internationala a principalilor actori vestici – a SUA, Marii Britanii, Germaniei si Frantei, în special – nu se vor produce curând schimbari de fond (ceea ce pentru moment pare destul de putin probabil), harta politica a lumii ar putea sa fie în anii care vin de nerecunoscut. ONU, NATO, Uniunea Europeana, relatiile cu Rusia, cu lumea araba (partial si cu China) se afla astazi într-o situatie pe care în urma cu numai trei luni nimeni si nimic n-ar fi putut s-o anticipeze în vreun fel.
Proiectului militar si de securitate al UE i se dă în ultimul timp o atentie pe care n-a cunoscut-o pâna acum. În urma cu putine saptamâni Rusia a decis pe de o parte sa nu mai ratifice Tratatul ruso-american privind dezarmarea strategica iar pe de alta parte sa-si creasca bugetul militar cu nu mai putin de 33%. La Washington, nimeni nu mai face un secret din planurile de mutare a bazelor militare din Germania catre state est–europene precum România, Polonia si Bulgaria (Guvernului român i s-a "notificat" deja "interesul Statelor Unite pentru repozitionarea unor baze militare americane în tara noastra").
Daca în dosarul irakian diplomatiei de la Washington i-a reusit ceva în mod magistral, presupunînd că un asemenea obiectiv a existat cu adevarat, atunci i-a reusit dezbinarea europenilor (ca sa fim corecti, o mâna de ajutor au dat si francezii si germanii, care, în chiar momentele cele mai proaste, au turnat gaz pe foc anuntînd nu stiu ce proiect de unificare federala în interiorul UE). "Trendul" constant bun al economiei Uniunii Europene (dublat de pasii înainte facuti în extinderea organizatiei) pare sa-i preocupe serios pe liderii americani. Vrînd parca sa provoace - dar poate că nu numai – oficiali ai Uniunii gândesc de câtva timp cu voce tare la "posibilitatea integrarii Rusiei în UE". Viitorul imediat anunta sa aduca o competitie economica transatlantica dura. Iar disensiunile rabufnite în criza irakiana ne spun ca nu este cu totul exclusa escaladarea si altor tipuri de competitie.
Într-un asemenea context, unde se va afla România si cum va arata politica ei externa?
Mai întâi, unde se afla acum România din acest punct de vedere? Invocînd aproape exclusiv obiectivul intrarii în NATO, politicienii români au optat pentru un proamericanism aproape singular în Europa. Cu exceptia Marii Britanii, România a fost cea mai devotata Washingtonului în criza irakiana. Dintr-o declaratie surpriza a ministrului român al Apararii aflăm ca dupa ce Turcia a refuzat accesul trupelor americane pe teritoriul sau, baza militara aeriana de la Kogalniceanu "a fost folosita de avioane de transport americane pentru a transporta trupe si echipament militar direct în nordul Irakului". Sustinerea primita de la americani ne-a ajutat indiscutabil la Praga. Problema este însa că viitorul NATO pare sa nu mai semene foarte mult cu cel de dinaintea divergentelor pe marginea crizei irakiene (si asta inclusiv prin aceea ca UE ia tot mai în serios, cum spun, proiectul sistemului propriu militar si de securitate).
În ce priveste relatiile cu UE, România, beneficiara a unei asistente financiare si institutionale cu totul de exceptie, are mai ales o problema de încredere si de consecventa cu sine, primind nu de mult doua reprosuri neechivoce pe tema solidaritatii cu administratia americana în chestiunile irakiana si a impunitatii militarilor SUA în fata Curtii Penale Internationale. Apropo de a doua chestiune, "pragmatismul" invocat în vara trecuta de ministrul Geoana pare sa se fi dovedit o iluzie de vreme ce la Praga celelalte 6 tari primite în NATO au beneficiat de sustinerea SUA si fara acordul privind CPI. (Faptul ca dupa ce la Praga ne-am vazut cu sacii în car n-am mai ratificat acordul semnat cu americanii mi se pare foarte elocvent pentru ce politica externa se face la Bucuresti în acesti ani) Desi nu stim ca Bruxellesul sa fi reconsiderat anul 2007 ca data a aderarii României, la summitul de la Atena, la care "cei 15" au devenit "cei 25", Bucurestii nu au primit nici o nominalizare sau promisiune. Asadar, într-un context international departe de a fi linistitor, România are mai multe incertitudini decât certitudini: are sanse sa devina membra a unui NATO cu viitor nesigur si este nesigura de aderarea la o Uniune Europeana al carei viitor pare ceva mai sigur (chiar daca înca vulnerabil, inclusiv la sabotaje - din interior sau din afara, premeditate sau involuntare).
Relatiile cu Rusia si Germania sunt aproape inexistente, adica foarte proaste. Felul în care Moscova a amânat si amâna în continuare semnarea tratatului de baza, iar Berlinul pâna si o vizita privata a cancelarului, spune si el foarte multe despre politica externa pe care o fac oamenii nostri politici.
Indiscutabil, relatiile bune cu Statele Unite sunt foarte importante, si trebuie facut tot ce se poate pentru prezervarea lor.
Traversam o perioada în care politica externa trebuie facuta cu seriozitate maxima (genul de responsabili politici care dupa ce că gândesc cu capetele altora o mai fac si prost poate face aici raul cel mai mare). Consecventa cu valorile democratiei occidentale si consecventa cu sine, ultima ca opus al duplicitatii, sunt importante în egala masura. La fel de importanta este buna-credinta. Iar legat de ea, grija ca atunci când nu poti uni sa faci tot ce poti ca sa nu dezbini mi se pare esentiala pentru interesele unei tari precum România astazi. (Cotidianul, 31 mai 2003 si New York Magazin)
Politica externa: noi probleme, articol publicat in anul 2003