Pe George Constantin Paunescu nu-l mai vazusem de mult (si sincer sa fiu nici dor nu-mi era). Într-una din seri, el a aparut la televizor atât de impetuos încât în primele clipe am crezut ca, mustrat de constiinta, o sa ne anunte ca s-a hotarât sa dea înapoi banii luati prin fraude din banci. M-am înselat, bineînteles. Si înca foarte tare, pentru ca omul nostru nu numai ca nu avea de gând sa faca ce crezusem eu, dar a iesit în fata natiunii ca sa anunte ca nu exista o nedreptate mai strigatoare la cer decât rautatile care circula pe seama sa de vreo zece ani încoace, cum ca ar fi vinovat de nu stiu ce malversatiuni bancare. Si ca nimeni sa nu se îndoiasca de cele auzite, Paunescu a promis că "în curând" va aduce "dovezi despre adevaratii devalizatori ai Bancorex".
Au trecut de atunci câteva saptamâni bune si nimeni nu l-a mai vazut pe d-l Paunescu. Dus a fost! Dovezile? Exista, sigur ca exista, numai ca ele spun nu ce spune d-l Paunescu că ar spune, ci cu totul altceva. Anume ca domnia sa e unul dintre artizanii falimentului Bancorex (si, sa nu uit, avînd cam aceleasi merite si în cazul defunctei Bankcoop).
În 1996, cam pe la vremea la care CDR se pregatea sa preia puterea de la PDSR (iar d-l Constantinescu tuna prin piete ca "a venit timpul ca cei care au devalizat bancile sa raspunda pentru faptele lor"), Curtea de Conturi si-a luat curajul sa publice în Monitorul Oficial un raport pe care, citindu-l, trebuie sa-l si pipai ca sa fii sigur ca nu visezi. Ce spune raportul? Că în luna ianuarie 1990 (pe când noi înca ne mai luptam cu teroristii d-lui Iliescu, care trageau "din toate pozitiile"), BRCE (Bancorexul de mai târziu) a desfiintat în mod nelegal si nejustificat evidenta "Fondului valutar al statului", care la 31 decembrie 1989 însuma 1.106 milioane de dolari. Ca urmare, nu s-a putut stabili pe baza de documente modul de gestionare a acestui fond. Apoi, că în anul 1991 BRCE a deschis pe numele Bancii Nationale a României un cont în care prin patru operatiuni a înregistrat plati fara documente în valoare de 906 milioane de dolari. De asemenea, că nu s-a putut stabili modul de gestionare a disponibilitatilor valutare din contul fostului PCR, în valoare de 153,4 milioane de dolari. În sfârsit, ca sa ma opresc aici, că din cauza deficientelor grave de la BRCE si BNR, privind evidentierea rezervelor valutare ale statului, nu s-a putut stabili cum au fost gestionate respectivele rezerve, în valoare de circa 1.000 de milioane de dolari.
Documentul Curtii de Conturi, de care si uitasem pâna sa-l vad pe d-l Paunescu, mai retine, între multe, multe alte grozavii, că firmele Poolgec (apartinînd d-lui Paunescu) si Elvila (a nu mai putin celebrului Viorel Catarama) au primit de la BRCE credite în valoare de zeci de milioane de dolari, fara nici un fel de garantie materiala si chiar si fara sa se încheie conventiile de credit cerute de lege. Creditele au fost acordate de vicepresedintele de atunci al bancii, alta celebritate si el, Razvan Temesan, si de un directoras al carui nume istoria a preferat sa nu-l retina.
Daca cineva ar avea curiozitatea - masochista, indiscutabil - sa citeasca raportul cu creionul în mâna, ar aduna pe usor vreo trei sau patru miliarde de dolari. Înspaimântati că d-l Constantinescu tuna si fulgera, cum spun, prin piete, procurorii s-au pus imediat pe treaba. Încât la putine saptamâni de la momentul "alternantei democratice la putere" zeci de dosare stateau gata sa ia drumul instantelor, ocupîndu-se de fiecare episod al marelui dezastru. Ce a urmat stim. Oameni cu nasul fin, magistratii au mirosit primii damful de cacealma al "Marii Schimbari". Iar de atunci timpul a trecut, si o data cu el si nelinistile infractorilor. Tot ce a mai ramas e tupeul d-lui Paunescu. Si complicitatea celor care au condus România cu marii gangsteri ai unui deceniu si jumatate de promiscuitate si amare deceptii.
Din ce cauza n-as putea sa spun foarte precis, dar fiecare din ultimele luni a adus parca, mai mult de cât oricare altele de pâna acum, clarificari care ne fac sa întelegem tot mai bine ce s-a întâmplat în toti acesti ani. Fiecare luna pare sa fie o piesa din ce în ce mai importanta a unui joc de puzzle, care, pe masura ce-l rezolvam, ne face sa întelegem din ce în ce mai bine care sunt explicatiile situatiei în care s-a ajuns.
Bancile, flota, CEC-ul, SAFI, FNI, regiile si întreprinderile statului, casele nationalizate si vilele de protocol sunt dosare în care gasesti politicieni de toate culorile, clientela lor si multa, foarte multa Securitate. E adevarat, unii au furat mai mult, altii mai putin. Împrejurarea aceasta, însa, poate cel mult sa circumstantieze un adevar peremptoriu, acela ca promiscuitatea si complicitatile sunt practic generalizate. (Cotidianul, 5 aprilie 2003 si New York Magazin)
Un adevar peremptoriu, articol publicat in anul 2003