Asadar, luptele au început. Cum s-a ajuns aici stim bine. Ce nu stim, si ce e greu sa anticipam acum, e ce va urma si care vor fi deznodamântul si consecintele noului razboi.
Ajunul razboaielor pare ca a fost mai mereu acelasi. Toata lumea stie precis ce e just si ce nu e, care evaluare e corecta si care gresita, care tabara are si care nu are dreptate (iar toate acestea în termeni absoluti, se întelege). "Trestie gânditoare" pâna atunci, fiecare om devine dintr-o data foarte sigur de adevarul sau. Nimeni nu mai are dileme, logica încremeneste iar maniheistii ajung înteleptii lumii (dar, oare, daca n-ar fi asa n-ar ramâne razboiul un concept teoretic ininteligibil si caraghios, un biet cuvânt fara nici o noima?).
Cu rarisime exceptii lucrurile acestea se întâmpla si în presa din tara. Sunt redactii în care, daca insisti putin, poti sa afli înca de pe acum pâna si ora si minutul în care americanii vor triumfa. Iar daca întrebi de unde atâta siguranta că pozitia pe care o apara este justa în termeni absoluti, esti privit piezis, ca foarte dubios. Premierul Blair se confruntă cu o opozitie tot mai serioasa în interiorul propriului partid, si chiar si în Guvern; gelos sau nu pe popularul Jack Straw, succesorul sau la Externe, Robin Cook a parasit Cabinetul împreuna cu alti doi colegi. Peste Ocean, presedintele Bush a fost avertizat de chiar tatal sau, în mod public, că atacarea Irakului fara acordul Consiliului de Securitate "ar putea distruge sperantele de pace în Orientul Mijlociu". Chiar daca putin în alta ordine de idei, apelurile repetate si insistente ale Vaticanului nu trebuie uitate nici ele. Si totusi, comentatorii nostri stiu sigur ca razboiul e solutia infailibila.
Vrînd sa fie cât mai convingatori, domnii ziaristi umbla inclusiv la cifrele care îl prezinta pe Saddam drept ceea ce indiscutabil este, un dictator odios. Oficialii americani, adversarii cei mai neînduplecati ai liderului de la Bagdad, vorbesc despre "circa 5.000 – 7.000" de kurzi ucisi în represiunea din 1988, în timp ce unul din ziarele noastre importante scrie ca "estimarile respective merg de la câteva zeci de mii la 180.000". În timp ce la noi se întâmpla asta, parca tocmai pentru a nu mai întelege nimic, televiziunea americana CBS nu i-a pus lui Saddam, în celebrul interviu de acum doua saptamâni, nici macar o singura întrebare despre crimele comise.
Cei care îi critica pe americani, mai putin numerosi si parca si mai putin vocali, nu se lasa nici ei. Fotografiile, foarte reusite altfel, pe care nervosul ministru american al Apararii, D. Rumsfeld, le-a facut împreuna cu Saddam - în anii în care dictatorul nu era "a bad boy" numai pentru ca interesele americane de la acea vreme cereau asta - sunt publicate repetat si cu niste explicatii de care numai niste agramati ar avea nevoie. Dar acelasi lucru nu se întâmpla si cu pozele (destul de reusite si ele) pe care presedintele Chirac, prim ministru pe atunci, le-a facut si el cu "odiosul". Aceiasi ziaristi se indigneaza că Washingtonul si Londra ataca Irakul pentru a-l dezarma desi Statele Unite si Marea Britanie au furnizat lui Saddam agenti de antrax si ajutorul necesar construirii fabricilor de munitie si arme chimice. Din rechizitoriu lipseste însa implicarea Frantei în realizarea centralei nucleare de la Osirak.
Înca din primele saptamâni ale actualei crize analisti importanti ai presei internationale au trecut petrolul irakian între primele explicatii ale atitudinii atât de ofensive si neînduplecate a Statelor Unite. Oficialii Washingtonului au respins de fiecare data teza aceasta. Au facut-o contrazicînd evidentele dar si cu îndreptatirea celui aflat în situatia sa apere, cu orice argumente, o decizie proprie atât de serioasa. Analistii nostri, însa, nu pot beneficia de astfel de circumstante. Ei stiu bine că despre cât de mari au fost si ramân interesele SUA în Orientul Mijlociu au vorbit nu o data chiar si cei mai înalti responsabili americani (Jimmy Carter, de exemplu, Richard Nixon, James Baker sau Dick Cheney, în anii din urma): "În Orientul Mijlociu este vorba de petrol, adica de interese americane vitale"; "Orice tentativa de a câstiga controlul asupra regiunii Golfului Persic va fi privita ca un atac asupra intereselor vitale ale SUA" etc etc.
În sfârsit, ma mir ca practic nimeni nu-si propune sa explice un lucru elementar, de ce presedintele Bush nu a acceptat, din chiar capul locului, nici o alta cale decât aceea a razboiului. Washingtonul l-a tolerat pe Saddam doua decenii si jumatate (iar un timp a si colaborat "fructuos" cu el), pentru ca astazi sa respinga vehement orice alternativa la razboi, chiar si numai temporara, cum a fost ultimatumul de 30 de zile propus de Franta si sustinut ulterior de Germania, China si Rusia.
P.S. Un cotidian central din tara informeaza ca CNA ar fi "recomandat" televiziunilor sa evite sa preia imagini de la televiziunile arabe. Daca informatia este exacta, avem de-a face fie cu o tentativa foarte grava de cenzura, fie cu un caz de prostie maxima. (Cotidianul, 22 martie 2003 si New York Magazin)
Razboi si prejudecati, articol publicat in anul 2003