Ma mir si nu prea

Nici nu stii despre ce sa scrii mai întâi.

"Vinovata că România este condamnata în serie de Curtea de la Strasbourg este istoria", a spus de curând d-l Iliescu. Ce spune d-l Iliescu este fara doar si poate adevarat, istoria e de vina. Nationalizarea din 1948 si toate celelalte confiscari de proprietati care i-au urmat vreme de jumatate de veac asta si sunt, o istorie nedreapta si vinovata. De altfel, exact acelasi lucru sunt si cele întâmplate dupa 1989, când proprietatile n-au fost restituite decât în rare cazuri celor de la care au fost confiscate. Si totusi, d-l Iliescu uita sa spuna un lucru, anume ca istoria e facuta de oameni, de oamenii politici mai ales. Cu alte cuvinte, daca vorbim despre responsabilitati, atunci trebuie sa vorbim despre cei care au impus si au servit regimul comunist, un regim atât de samavolnic si de vinovat. Or, în toti anii în care a ocupat pozitii importante în Partidul Comunist, Ion Iliescu a servit, inclusiv în domeniul despre care vorbim, o ideologie abuziva si falimentara.

Dar d-l Iliescu are destule responsabilitati si pentru ceea ce s-a întâmplat dupa 1989. De fapt, acestea mi se par mai serioase decât oricare altele, date fiind pozitiile pe care el le-a ocupat în stat în toti anii de dupa revolutie. Ostilitatea declarata a înaltului om politic fata de restituirea proprietatilor a facut cel mai mare rau posibil. Asa se explica buna parte din legislatia strâmba votata dupa 1989, dar si subordonarea politica a Justitiei, cu toate consecintele pe care le stim. Nu cred sa fie cineva care sa nu stie ce efecte dezastruoase au avut "indicatiile" pe care presedintele Iliescu le-a dat Justitiei, în primavara lui 1994, de la Satu Mare. De la începutul lui 2000 si pâna astazi, în numai doi ani, deci, România a fost condamnata de Curtea Europeana în 17 dosare în care s-a constatat violarea dreptului de proprietate si la un proces echitabil. Câteva alte zeci de dosare asemanatoare asteapta sa intre pe rolul Curtii, cu mari sanse ca în destule dintre ele sa se dea solutii identice. Acestea sunt consecintele imixtiunii presedintelui în afacerile Justitiei, gest urmat, cum stim bine, de un sir întreg de recursuri în anulare promovate de obedientii procurori generali Manea-Dragulin si Cochinescu.

În urma cu putine saptamâni, dupa reuniunea NATO de la Praga, fanii d-lui Iliescu erau tare mândri ca idolul lor "a facut pasul" - decisiv, se întelege - "spre lumea libera". Acum constat ca respectivii fani tac mâlc fata cu sofismele d-lui presedinte despre vinovatia istoriei si despre "incorectitudinea" deciziilor Curtii de la Strasbourg. Ceea ce, sincer sa fiu, nici nu prea ma mira.

Ma mira în schimb, si ma bucur sa vad ca nu sunt singurul, că Guvernul Frantei a distins cu "Legiunea de Onoare" pe d-l secretar general al Guvernului. Spun ca ma mir pentru că eu îl stiam pe d-l Serban Mihailescu drept unul dintre personajele cele mai putin onorabile din politica româneasca iar despre francezi că, dintre toate virtutile, la onoare tin cel mai mult. La putine zile dupa ce d-l Mihailescu a primit înalta distinctie, presa a dezvaluit că meritele înaltului demnitar constasera de fapt în favorizarea pe piata româneasca a unei importante companii franceze, fata de care, se spune, oamenii politici de la Paris ar avea destule obligatii. În orice caz, e un lucru trist sa constati, asemeni d-lui Doru Braia, că în materie de onoare Serban Mihailescu si Corneliu Coposu poarta acelasi rang.

Dar pentru ca tot am ales sa ma mir, citesc si nu înteleg deloc doua declaratii ale fostului secretar de stat american, Madeleine Albright. Facute la distanta de câteva luni una de cealalta, declaratiile d-nei Albright sunt complet contrare desi se refera la una si exact aceeasi chestiune, anume daca la summit-ul NATO de la Madrid (din 1997, din timpul administratiei Clinton–Albright), România "merita" sau nu sa fie primita în Alianta. "Regret faptul ca administratia Clinton nu a sustinut integrarea României în NATO în primul val", a declarat în primavara d-na Albright corespondentului României libere în SUA (România libera, 7 martie 2002). Opt luni mai târziu, în vizită la Bucuresti, fostul secretar de stat declara pentru cotidianul Adevarul: "Nu regret ca nu am invitat România în NATO în 1997, pentru ca nu era pregatita pentru acest lucru" (ziarul Adevarul, 26 noiembrie 2002).

În sfârsit, ca sa ma opresc aici, un comunicat de presa al Aliantei Civice care deplânge ineficacitatea autoritatilor în elucidarea disparitiei lui Iosif Costinas îi atribuie respectatului ziarist timisorean o calitate pe care n-a avut-o niciodata, aceea de membru fondator al AC. În urma cu putin timp, când Emil Constantinescu i-a atribuit aceeasi calitate controversatului sau director de la SRI, Costin Georgescu, AC a pus lucrurile la punct si a restabilit, cu toata îndreptatirea, adevarul. De ce-o trebui ca si intelectualii Aliantei sa se poarte uneori asemeni politicienilor îmi e de asemenea greu sa înteleg. (Cotidianul, 14 decembrie 2002 si Lumea libera)

Ma mir si nu prea, articol publicat in anul 2002