Vladimir Ghica, fiu al printului Ion Ghica, a fost una din primele victime ale represiunii pe care regimul comunist a declansat-o, dupa 1948 mai ales, împotriva bisericii. Preot, urmas al unei familii ilustre care a dat Munteniei si Moldovei 10 domnitori, el a murit la 16 mai 1954, în vârsta de 80 de ani, în închisoarea din Jilava. Fusese arestat si trimis în judecata sub acuzatia de "complicitate la crima de înalta tradare" (concret, procurorii militari îl acuzau în rechizitoriul lor de "spionaj în favoarea Vaticanului" în sensul ca "a întretinut relatii foarte strânse cu diplomatii Legatiei Frantei, Italiei si Nuntiatura Apostolica"). I se imputa de asemenea faptul ca prin Legatia Frantei expediase fratelui sau din Elvetia, Dimitrie Ghica, mai multe scrisori în care se referea la "starea lucrurilor din tara, la starea de spirit si nivelul de trai al populatiei".
Este, desigur, un lucru lipsit de sens sa încerci sa demonstrezi ca asemenea condamnari erau pur politice si ca prin ele regimul comunist urmarea sa-si anihileze unul dintre adversarii cei mai ireductibili – biserica. Si totusi, reproducerea unui pasaj din Rechizitoriul Procuraturii militare teritoriale Bucuresti nu mi se pare inutila (Rechizitoriul nr 1463 din 28 iulie 1953, însusit ulterior de Tribunalul militar): "Dupa eliberarea tarii noastre de catre glorioasele Armate Sovietice poporul nostru muncitor rasturnînd puterea exploatatorilor si consolidînd independenta nationala a tarii noastre, cu ajutorul multilateral si fratesc al Uniunii Sovietice, construieste bazele economice ale socialismului în scumpa noastra patrie. Au apus pe vecie vremurile când tara noastra era o colonie a capitalului international, când dezvoltarea ei economica era stabilita la Paris sau Berlin, la Londra sau Washington, când principalele bogatii ale tarii erau jefuite de trusturile straine. Niciodata nu se va sterge din amintirea poporului nostru recunostinta nemarginita si respectul cel mai profund fata de poporul sovietic, fata de vitezele sale armate, care, sub conducerea gloriosului Partid Comunist al Uniunii Sovietice au salvat popoarele Europei si Asiei de primejdia înrobirii fasciste si si-au varsat sângele pentru eliberarea României si altor tari de sub jugul imperialist".
Cu asemenea argumente "juridice", Vladimir Ghica a fost condamnat si si-a gasit sfârsitul în închisoarea Jilava.
Am ales sa scriu despre acest caz din alte considerente decât cele din care o vor face, sunt sigur, istoricii. În urma cu mai mult de 14 ani, în Franta a fost înfiintata, de catre personalitati franceze, o "organizatie neguvernamentala" - Institutul "Vladimir Ghika" -, care si-a propus "cinstirea memoriei Monseniorului Vladimir Ghika, personalitate beneficiind de o deosebita consideratie în cercurile literare, în lumea intelectuala si în sânul organizatiilor religioase din lumea întreaga, înca de acum trei sferturi de secol". În vara acestui an, pentru a "reconstitui cât mai exact parcursul vietii Monseniorului Ghika si pentru a face pe lânga Vatican demersurile necesare beatificarii Monseniorului", Institutul a adresat Tribunalului militar Bucuresti solicitarea de a-i fi pusa la dispozitie o fotocopie a dosarului în baza caruia preotul fusese condamnat. Refuzul instantei militare a fost categoric. Acces la dosar, s-a spus, poate sa aiba numai familia condamnatului iar scrisoarea trebuie redactata din nou, în româna, si nu în franceza. Chiar daca procesul din urma cu jumatate de secol a fost public iar România e o tara francofona? Chiar daca!
Cu armata si cu regulile ei nu te joci, si-au spus francezii dîndu-se aproape batuti. Si totusi, a venit ideea, în România armata ar trebui sa fie si ea supusa "controlului civil". Peste câteva zile, cu ocazia unei audiente programata cu solicitudine, secretarul de stat Ivanov, unul din adjunctii ministrului Justitiei Rodica Stanoiu, primea memoriul pe care mi-l refuzase Tribunalul militar. Iar peste putine saptamâni Institutul "Ghika" avea la dispozitie documentele cerute.
Presa este zilnic plina de cazuri în care institutiile publice se dovedesc niste redute ale birocratiei si lipsei de transparenta. "Nu se poate" e deviza tuturor, de la portari, pâna la directori si ministri. De aceea, cazul la care m-am referit, facînd fara doar si poate cinste conducerii Ministerului Justitiei, pare sa nu poata sa semnifice deocamdata mai mult decât exceptia care confirma regula. (Cotidianul, 7 decembrie 2002 si Lumea libera)
Exceptia care confirma regula, articol publicat in anul 2002