Valerian Stan
Nota bene
Secțiunea de Documente/ Alte documente se află în curs de actualizare prin adăugarea altor circa 50 de cauze soluționate definitiv sau în curs de soluționare (constând în acțiuni judiciare pe care le-am deschis începând cu anul 2002 cu scopul de a-mi apăra drepturi legale vătămate de autorităţi publice, dar şi de a testa inclusiv în acest mod respectarea în România a dreptului la un proces echitabil şi a dreptului de acces la justiţie). 

Restrictii excesive

Pe parcursul ultimelor luni, autoritatile au luat sau sunt pe cale sa ia un numar de masuri interferînd cu doua dintre libertatile constitutionale fundamentale – libertatea de exprimare si dreptul la asociere. Se prea poate sa fie vorba de o coincidenta si nu de o politica premeditata. Oricum, însa, consecintele sunt aceleasi, constînd în riscuri deloc neglijabile la adresa unor valori democratice esentiale.

În martie, Guvernul a emis Ordonanta de urgenta (nr 31) privind organizatiile si simbolurile cu caracter fascist, nazist sau xenofob. Gabriel Andreescu s-a ocupat nu de mult de respectivul act normativ. El a conchis că Ordonanta este deopotriva lacunara si excesiva, "dispretuitoare fata de echilibrul drepturilor si libertatilor într-o societate democratica".

Asa cum rezulta din chiar titlul ei, Ordonanta nr 31 vizeaza combaterea extremismului de dreapta (presa a scris despre conditiile Washingtonului în perspectiva aderarii României la NATO). În situatia aceasta, una din mai multele întrebari care se pun este daca nu cumva ar fi necesara în egala masura si combaterea ideologiei extremiste de stânga (mai ales într-o tara în care raul produs de extremismul de stânga e de data mai recenta decât cel produs de extremismul de dreapta). Autoritatile nu au raspuns. Si nu numai ele; nu au raspuns nici oamenii politici, si nici vreo dezbatere publica serioasa nu a existat. A ramas doar ca aceia care promoveaza idei sau doctrine fasciste, rasiste, antisemite (xenofobe, în general), cei care constituie organizatii promovînd atari idei ori cei care contesta în public Holocaustul sa suporte pedepse foarte aspre, ajungând pîna la 15 ani de închisoare. Ceea ce, tinînd cont mai ales de realitatea de azi din România, ar putea sa se dovedeasca excesiv si sa descurajeze schimbul de idei, dezbaterile deschise, inclusiv pe cele ale istoricilor, libertatea de exprimare etc.

Vrînd parca sa aduca un echilibru al masurilor de acest tip, Tribunalul din Bucuresti a respins, în luna iulie, cererea Partidului Muncitoresc Român de a-si schimba numele în Partidul Comunist Român. Cu putin timp în urma s-a întâmplat sa ma pot uita peste Statutul si Programul PMR. Nu am observat în ele nimic în dezacord cu Constitutia si nici vreo amenintare la adresa pluralismului politic, statului de drept ori a suveranitatii, integritatii sau independentei României (asa cum toate acestea sunt aparate prin art 37 din Constitutie). Sigur că da, când vine vorba de PCR se prea poate ca magistratii sa nu uite nici ei ca în practic toata perioada interbelica partidul a fost scos în afara legii pentru politica sa fatis antinationala. Partidul îsi însusea în acea perioada tezele Cominformului potrivit carora România ar fi fost un stat multinational, o creatie a imperialismului apusean, în care nationalitatile conlocuitoare ar fi avut dreptul la "autodeterminare pâna la completa separare de statul român". Dar acea istorie este astazi nu doar departe ci si irepetabila. Cum nerepetabil ne pare în acesti ani raul pe care PCR l-a facut României în perioada postbelica, pâna în urma cu treisprezece ani. Documentele PMR si (in)activitatea de pâna acum a partidului nu au cum sa contravina nici dispozitiilor art 30 al Constitutiei, cel care, vizînd ideologiile extremiste, interzice deopotriva "ura de clasa" si "ura de rasa". Nu stiu pe nimeni care în discursurile liderilor PMR - rarisime si cel mai adesea agramate - sa fi identificat vreodata vreun îndemn la ura între "clase". Iar toate astea ma fac sa ma întreb ce rost au asemenea restrângeri ale exercitiului unor drepturi si libertati fundamentale într-o societate în care extremismele ideologice sunt, slava Domnului, departe de a constitui vreo amenintare reala.

În sfârsit, Parlamentul are pe rol amendarea Legii partidelor politice. Semnalele pe care partidul majoritar le-a dat înca din primavara că intentioneaza sa ridice la 50.000 numarul membrilor necesari pentru înregistrarea unui partid politic sunt pe punctul de a deveni text de lege. Legea, în forma actuala, adoptata în aprilie 1996, conditioneaza înregistrarea partidelor politice de întrunirea a cel putin 10.000 de adeziuni. Din motive care nu pot fi decât neclare atunci când e vorba de un partid liberal, PNL a fost initiatorul amendarii Legii, propunînd marirea numarului de membri fondatori de la 10.000 la 30.000. Pentru ca apoi PSD sa supraliciteze la 50.000.

Dupa parerea mea, nimic nu justifica obstacolul pe care PSD si PNL sunt pe cale sa-l ridice în calea dreptului la asociere. De ce cred asta? Pentru că nu stiu un singur argument serios care sa pledeze în favoarea intentiei celor doua partide. Are cineva o singura dovada ca dupa adoptarea Legii, în 1996, numarul de 10.000 de membri necesari înscrierii unui partid politic a împietat asupra functionarii normale a vietii noastre politice? A afectat el în vreun fel logica si mecanismele pluralismului politic? În asa fel încât sa justifice marirea de cinci ori a numarului membrilor fondatori? Ma îndoiesc. Si ma tem ca actualele partide parlamentare, tot mai constiente, probabil, de scaderea credibilitatii lor vad solutia mai degraba în descurajarea competitiei politice decât în ameliorarea activitatii si performantelor proprii. Ceea ce, abia acest fapt, poate sa aduca riscuri pluralismului politic si democratiei. (Cotidianul, 28 septembrie 2002 si Lumea libera)


Restrictii excesive, articol publicat in anul 2002