Valerian Stan
Nota bene
Secțiunea de Documente/ Alte documente se află în curs de actualizare prin adăugarea altor circa 50 de cauze soluționate definitiv sau în curs de soluționare (constând în acțiuni judiciare pe care le-am deschis începând cu anul 2002 cu scopul de a-mi apăra drepturi legale vătămate de autorităţi publice, dar şi de a testa inclusiv în acest mod respectarea în România a dreptului la un proces echitabil şi a dreptului de acces la justiţie). 

O ipoteza

Este, cred, mai bine de un an de când institutele de sondare a opiniei publice scot pe piata studii cu o frecventa tot mai mare, vrînd, parca, nu sa cerceteze opinia publica ci s-o determine. La capitolul "încredere în oamenii politici" conduc constant si în mod detasat patru politicieni: Ion Iliescu, Adrian Nastase, Traian Basescu si Corneliu Vadim Tudor (competitia dintre primii trei ne este prezentata ca una foarte strânsa, competitorii schimbând deseori între ei locurile pe podium).

Ceea ce ne spun la acest capitol analizele anuntate în ultimul an se afla într-un dezacord greu de înteles cu nemultumirea populatiei – cronica de mai multi ani – fata de "felul în care traieste" (si, implicit, fata de clasa politica). Rata acestei nemultumiri se situeaza de mai multi ani între 75 si 85 la suta. Prin urmare, întreb, nu e greu de înteles că d-nii Iliescu, Nastase, Basescu si Vadim Tudor ne sunt prezentati drept cei mai credibili oameni politici desi nemultumirea populatiei fata de politicieni e aproape unanima iar cei patru se numara printre cei mai importanti "actori politici" ai ultimilor treisprezece ani? Cine altcineva daca nu cei patru sunt printre cei mai responsabili de "felul în care traiesc" astazi românii si, în general, pentru destinul post-comunist al României?

Ma uit în jur si mi se pare ca sunt aproape singurul care crede (sau, în orice caz, care mai spune) că la noi Securitatea controleaza într-o masura importanta politica, institutiile si economia. Am explicat de mai multe ori de ce cred asta si nu voi mai insista acum. Acum voi propune doar ipoteza că analizele sociologice care ni-i prezinta pe cei patru drept cei mai credibili politicieni în ochii românilor pot fi si ele o opera a Securitatii.

Ca sa ma explic voi pune doua întrebari si voi încerca sa raspund la ele. Prima: cine sunt cei patru oameni politici si ce interes ar avea Securitatea ca românii sa creada că la treisprezece ani de la "revolutie" nu exista alternativa la ei. Ion Iliescu ramâne, indiscutabil, omul politic caruia Securitatea îi datoreaza cel mai mult pentru pozitiile pe care a ajuns sa le detina în politica, în economie si institutii. Tot d-l lliescu este cel care – prin Colegiul dosarelor, controlat de Securitate, eu nu ma îndoiesc deloc de asta – a reusit, la alegerile trecute, sa evite consecintele Legii dosarelor, potrivit careia ca persoana care "a avut competente politice privind activitatea Securitatii" trebuia declarat, din oficiu, "colaborator al Securitatii" (art 5 din lege). D-l Nastase a îndeplinit înainte de 1990, timp de mai multi ani, sarcini oficiale în Vest. Din 1977, a fost unul din sefii Asociatiei de Drept International si Relatii Internationale (ADIRI). Mircea Raceanu (diplomatul condamnat la moarte de Ceausescu) vorbeste despre ADIRI ca despre o oficina a Securitatii de care erau legati multi dintre ofiterii acoperiti apartinînd DIE (I.M. Pascu, ministrul Apararii, este numit explicit, între mai multi altii, de fostul diplomat). D-l Nastase nu a raspuns nimic atunci când s-a vorbit despre el ca despre "omul de contact al colonelului Ristea Priboi, pe vremea când acesta lucra în DIE". Ion Iliescu si Adrian Nastase au condus întotdeauna partide care nu au deranjat cu absolut nimic – dimpotriva – interesele Securitatii. Despre Traian Basescu stim ca si el a avut misiuni oficiale în Vest înainte de "revolutie" si că în ultimii ani nu a raspuns nimic mai multor referiri publice la colaborarea sa cu Securitatea. În sfârsit, Vadim Tudor conduce un partid în structurile si politica caruia ofiterii de Securitate sunt o prezenta importanta (nemaivorbind de rolul pe care liderul peremist l-a jucat multi ani la Saptamâna). Numai complicitatea Colegiului dosarelor a facut ca la alegerile trecute PRM sa fie exceptat de la verificarile pe care Legea dosarelor le cerea (acelasi lucru s-a întâmplat si cu partidul condus de Traian Basescu; ulterior, în ambele partide au fost identificati, aproape din întâmplare, câtiva dintre agentii cei mai duri ai politiei politice ceausiste: Ilie Merce, Mihai Darie samd).

În ce ma priveste, nu am deloc prea multe îndoieli că Securitatea vede în cei patru politicieni garantia că interesele sale vor fi servite cel mai bine. Nu am, desigur, naivitatea sa cred ca cei patru sunt singurii oameni politici agreati de Securitate. Ceea ce stiu, ce am putut sa vad, ca si experienta din structurile puterii mi-au dat între alte certitudini si pe aceea că, dupa 1990, ambii presedinti, practic toti prim-ministrii, ministrii importanti si directorii serviciilor de informatii au putut sa ajungă în pozitiile respective numai cu binecuvântarea Securitatii.

Cea de-a doua întrebare care trebuie pusa este daca Securitatea controleaza inclusiv institutiile sociologice si activitatea lor. Raspunsul meu este da, Securitatea face inclusiv asta. Date de ultima ora transforma aproape în certitudine lucruri care pâna acum se banuiau doar. Dosarele ajunse recent în mâna unora dintre fostii urmariti sugereaza ca directorii ai doua din cele mai influente trei institute de sondare a opiniei publice sunt persoane cu dosare grele în arhivele politiei politice.

Deschise mai devreme sau mai târziu, arhivele, mai cu seama ele, vor arata daca ipoteza pe care eu am propus-o aici a fost o simpla fabulatie sau, dimpotriva, democratia ultimilor treisprezece ani a fost în mai mare masura o farsa decât ce am crezut noi pâna acum.

Apropo de Securitate, în contul nesfârsitelor ei victorii mi se pare ca trebuie trecut si atacul recent al doctorului Ciocâlteu împotriva lui Paul Goma (ma refer la textul "Paul Goma în oglinda", publicat de Cotidianul, luni, 5 august). (Cotidianul, 10 august 2002 si Lumea libera)


O ipoteza, articol publicat in anul 2002