Legionarii, azi (si drept la replica refuzat de revista 22)
Sâmbata, acum doua saptamâni, sala ArCuB (fosta ARLUS, apartinînd Primariei Bucuresti) ar fi trebuit sa gazduiasca o reuniune a Miscarii Legionare. Ar fi trebuit – si nu a si gazduit – pentru că directia asezamântului si-a luat înapoi acordul pe care îl daduse initial organizatorilor, atunci când a si încasat chiria care se cuvenea. Explicatia a fost că tema conferintei – "Miscarea legionara, 75 de ani de prigoniri si jertfe" – ar fi cazut sub incidenta Ordonantei prin care Guvernul d-lui Adrian Nastase a interzis recent "promovarea ideologiei fasciste, rasiste ori xenofobe" (o infractiune pedepsita cu "închisoare de la 6 luni la 5 ani si interzicerea unor drepturi"). Conferinta esuata fusese anuntata prin mii de afise – austere, sugerînd fonduri mai mult decât modeste – lipite mai ales în centrul Capitalei. În fata usilor închise ale salii, conducatorul Miscarii, Serban Suru, a vorbit printre altele de intoleranta oamenilor politici, de lipsa de logica si justificare a Ordonantei Guvernului, de ignoranta "celor care fac legile", care, a spus el, vorbesc despre fascism si nazism fara sa fi citit o singura pagina din operele lui Mussolini sau din "Mein Kampf". Cei pâna într-o suta de oameni care au venit la întâlnire au facut-o, mi s-a parut, mai ales din simpatie pentru ideile legionare. Destui dintre ei l-au aplaudat în repetate rânduri pe Suru si au facut reprosuri aspre politicienilor, mai cu seama celor aflati acum la guvernare, si mai ales pentru "jaful din tara".
Cele întâmplate în urma cu doua saptamâni ridica, cred, doua sau trei probleme. Mai întâi, în ce masura manifestarea Miscarii Legionare merita privita cu atentie. Chiar si fara sa fi fost un eveniment, în sensul obisnuit al termenului, reuniunii legionarilor mi se pare că ar fi trebuit sa i se dea mai multa atentie. Cu doua sau trei exceptii – Adevarul, Gardianul (Lia Bejan, o relatare onesta si obiectiva) – presa nu a manifestat nici un interes pentru reuniunea legionara. Daca nu e cumva nimic care sa-mi fi scapat, lumea politica n-a avut absolut nici o reactie.
Dupa parerea mea, daca în România exista sau nu forte care sa se revendice de la ideologia si istoria Miscarii Legionare, daca respectivele forte sunt sau ar putea deveni populare sau daca, dimpotriva, un asemenea spectru este improbabil ori, mai mult decât atât, este un lucru serios. Si cred că cei care nu înteleg acest adevar elementar, în primul rând oamenii politici, se expun riscului de a repeta greseli recente ale istoriei noastre.
Gabriel Andreescu a semnalat de curând perspectiva, remarcabila, a unuia dintre cei mai importanti analisti ai extremismului european, bun cunoscator al mentalitatilor politice din Europa Centrala si de Est, Cas Mudde: "O democratie buna este o democratie în care este loc si pentru extremisti. O democratie buna este o democratie care se poate apara împotriva extremismului respectînd libertatea de expresie si asociere" (nota ulterioara: se poate vedea si Cas Mudde, "Democratiile liberale si pericolele extremiste ale începutului de secol al 21-lea", în Revista Română de Drepturile Omului nr 26/2003). Înteleg, oare, oamenii nostri politici acest limbaj? Înmultind si radicalizînd normele penale destinate sa combata extremismul, Guvernul d-lui Nastase aduce mai mult un risc în plus pentru democratie decât un element care sa descurajeze extremismul. Politicienii nostri par sa uite lectiile cele mai aspre ale istoriei tarii lor. Una din ele e aceea ca simpatia populara pentru Miscarea Legionara a crescut sensibil odata cu asasinarea conducatorilor ei, inclusiv a lui Corneliu Zelea Codreanu, în toamna lui 1938, pentru ca aceeasi Miscare sa se discrediteze, în masura pe care o stim, exact doi ani mai târziu, dupa asasinarea celor 64 de fosti demnitari si militari detinuti la Jilava (pentru amestecul în uciderea lui Codreanu) si dupa asasinarea profesorilor Nicolae Iorga si Virgil Madgearu. Din istorie n-ar trebui uitat, la fel, că anii de maxim succes ai extremismului legionar au fost exact aceia în care prestatia oamenilor politici si de stat a fost lamentabila. Azi, ca si oricând altadata, adevaratele amenintari, inclusiv ale renasterii extremismului, vin aproape exclusiv din politicianism si promiscuitate, din dispretul oamenilor politici pentru regulile democratice si din lipsa lor de integritate.
Evident, atunci când vorbesc de "anii de prigoniri si jertfe" îndurati de miscarea legionara, Serban Suru si adeptii lui uita gravele raspunderi pe care legionarii însisi le au. Asasinatele si toate celelalte violente, intoleranta, antisemitismul si fanatismul legionarilor – Hitler însusi, adeptul si destul timp suporterul lor, el însusi un fanatic, le-a reprosat fanatismul – nu sunt deloc scorniri dusmanoase, ci adevaruri care nu pot fi eludate. Si pe care Serban Suru si ceilalti nostalgici legionari ar fi bine sa nu le uite (probabil că spun asta ca si cum as spune ca n-ar fi rau sa fie bine). În orice caz, însa, atât timp cât nu fac societatii în care traiesc vreun rau din cele pe care înaintasii lor le-au facut, e firesc ca Serban Suru si camarazii lui sa aiba libertatea sa se asocieze în organizatiile pe care le vor, sa se întruneasca, sa gândeasca si sa poata spune ce gândesc. (Cotidianul, 29 iunie 2002 si Lumea libera)
La putine zile dupa publicarea acestui text, revista 22 a extras tendentios câteva pasaje din el, pe care le-a comentat de asemenea tendentios, cititorului sugerîndu-i-se ca eu as împartasi simpatii legionare (de-a lungul timpului, 22 îmi mai facuse câteva surprize, însa niciodata una atât de mare). Într-un drept la replica trimis redactiei, în care atrageam atentia inclusiv ca as putea sa ma adresez Justitiei, am solicitat publicarea integrala, netrunchiata, a articolului meu. Dupa doua saptamâni, revista a dat curs solicitarii, dar a facut-o cu aceeasi rea intentie publicînd doar pasajele care nu fusesera publicate initial, însotite si de data aceasta de mai multe comentarii de asemenea rau intentionate. Prestidigitatiile si insinuarile redactiei 22 aveau sa fie preluate peste putin timp de Michael Shafir, care nu va ezita sa ma declare de-a dreptul aparator al legionarilor. D-l Shafir voise sa ma pedepseasca pentru ca îl criticasem atunci când - vrînd de asemenea sa plateasca niste polite - avusese lipsa de inspiratie sa vorbeasca despre Paul Goma ca despre unul care "a facut parte din sistemul comunist"; pentru detalii se poate, pe pagina de Publicistica 2004, articolul "Amnezia comunista (I )".
Într-un articol pe care l-a scris pentru revista Observator cultural, dar care potrivit propriei afirmatii i-a fost refuzat la începutul lunii august 2002, Gabriel Andreescu s-a referit la incidentul pe care l-am avut cu revista 22. Redau în continuare textul lui Gabriel Andreescu.
Onorabilitate cu înlocuitori
Bazele ideologice ale produselor cu înlocuitori
Ion Cristoiu a scris la un moment dat un editorial insuportabil, un text menit sa o loveasca pe redactoarea-sefa a revistei 22, Gabriela Adamesteanu. Nu era în articolul acela nici urma de opinie, nici urma de idee, nici urma de metafora: totul arata a fi un montaj dorit sa raneasca o femeie în tot ceea ce aceasta are mai sensibil. Titlul "O doamna careia i-as putea spune: fa!", publicat în ziarul National din 18 august 1997, sugereaza probabil cât de jos îi putea fi continutul, dar cititorului îi trebuie totusi putina imaginatie pentru a-l concura, din acest punct de vedere, pe editorialist.
Am scris atunci un articol intitulat "Huliganismul presei" în care mi-am exprimat speranta ca justitia va face dreptate în acest caz. Cei care produc daune, inclusiv morale, trebuie sa si le plateasca. Nu îmi închipuiam initial ca Gabriela Adamesteanu va cere 500.000.000 lei pentru mizeria lui Ion Cristoiu. Daunele sunt daune si nu gloante împotriva scrisului oricât de imund. Gabriela Adamesteanu si justitia noastra fara de busola atâta au decis: 500.000.000. Ion Cristoiu nu merita mila, dar libertatea presei ar fi cerut si ea respect.
"Interesul" Gabrielei Adamesteanu pentru libertatea presei, a expresiei, nu s-a limitat la episodul povestit. Tot ea a utilizat revista 22 pentru a face presiuni contra instantelor de judecata într-un alt caz privind libera exprimare. Astfel, ea promova încalcarea de o firma de avocati a principiului de deontologie specifica. Ziarista purta astfel o oarecare victorie nu numai asupra eticii juridice, ci si asupra eticii presei. Gabriela Adamesteanu nu este singurul ziarist care întoarce spatele meseriei pe care o practica. Exceptionalitatea cazului ei, în raport cu al altora, consta în faptul ca Gabriela Adamesteanu a ajuns vice-presedinta a PEN Clubului român. Or, aceasta faimoasa organizatie are ca ideal libertatea de exprimare a scriitorului, pe care o concepe în termeni maximali. (Astfel se explica implicarea totala a PEN-ului în apararea lui Salmud Rushdie.) Faptul ca un scriitor care practica, din pozitia de conducator de publicatie, politici îndreptate împotriva libertatii presei ajunge vice-presedintele unei organizatii dedicate apararii ei vorbeste poate mai putin despre Gabriela Adamesteanu. Ci în primul rând despre România. Aici asa ceva este posibil întrucât
Toate cele de mai sus nu mi-au venit în minte din senin, ci în legatura cu un eveniment nu foarte departat de punctul de plecare. Scriind zilele trecute pe marginea "cazului Goma", am revenit la o nota a lui Laszlo Alexandru care m-a impresionat: "Daca am învatat ceva de la Paul Goma, de-a lungul câtorva ani de când îi frecventez opera, iata urmatoarea axioma: neadevarul, strâmbatatea logica, nedreptatea se pot ascunde mai ales sub faldurile politetii, ale bunei cresteri".
Este a treia oara când îl citez pe Laszlo Alexandru în ultimii cinci ani. Devine evident ca daca revin înca o data asupra comentariului, o fac în legatura cu Gabriela Adamesteanu. Mai precis, cu una dintre cele mai ofensive "neadevaruri, strambatati logice, nedreptati" pe care le-am putut înregistra la ea vreodata: încercarea de discreditare a unuia dintre editorialistii ziarului Cotidianul, Valerian Stan.
Complexul simpozioanelor
Este adevarat că Laszlo Alexandru nu trebuia sa astepte pâna acum, în anul 2002, pentru a fi citat în legatura cu atitudinile redactoarei-sefe a revistei 22. Era sa se întâmple în anul 1997, când Gabriela Adamesteanu a scris un articol cu un titlu intrigant, "Copilul, câinele si simpozionistii" care a trezit furia lui Dorin Tudoran. Gabriela Adamesteanu crease un montaj inamical, cu pasaje de genul: "O zi plina [ziua de 1 iunie, dedicata copiilor] si pentru personalul de specialitate al organizatiilor neguvernamentale, directorii de programe si asistentii lor (cei mai reprezentativi platiti, fireste, în devize, la cursul oficial, balansându-se, dupa propria lor apreciere privind imaginea publica) între idealism si profit." Aceasta imagine era pusa în contrast cu o alta, a unui copil al strazii, tinând la piept un câine flocos, ca apoi degetul ziaristei-sefa sa fie atintit asupra cercului relativ restrâns "al celor ce au gasit o profesiune privilegiata (baneste), cu training-uri si proiecte bine sponsorizate, de regula pe banii unor contribuabili occidentali, cu simpozione, forumuri si carti albe, care se întâlnesc întrei ei si reprezentantii puterii (de azi si de mâine) în hoteluri de macar de trei stele la munte, în Capitala, la Palatul Parlamentului sau, de ce nu, la mare." Generoasa, Gabriela Adamesteanu exceptase de la aceasta categorie câteva organizatii pentru a mai avea, totusi, cu cine se întâlni.
Articolul Gabrielei Adamesteanu era populist, jignitor si falsificator. Un blam în plus, care nu putea decât sa creeze noi dificultati organizatiilor neguvernantentaie atacate anterior din directii conservatoare, în special de ziare precum Adevarul si Vocea României (atunci, organ de presa al Guvernului). Sectorul neguvernamental fusese de-a lungul anilor cea mai autentica scoala pentru democratia româneasca. Un "sector" are nevoie si de training-uri, si de simpozioane, si de carti-albe. Sa fi fost ele inutile ori erau prea bine sponsorizate? Nici nu încape discutie. Atacul Gabrielei Adamesteanu era gratuit si costisitor.
Lucrurile aratau si mai urât întrucât Gabriela Adamesteanu este un globe-trotter pasionat. Ea a participat la tot feluri de întruniri interne si internationale, nu numai în domeniile literaturii si presei, ale ei, dar si, fara nici un complex, în chestiuni ce tin de democratie, non-discriminare, drepturile omului, ale minoritatilor, politicii internationale, în care nu are absolut nici o competenta. Nu de putine ori si-a folosit pozitia pentru a fi pusa pe lista vreunui simpozion.
Înainte de a replica cu gândul la "strâmbatatile logice" din textul ei, care ma vizau într-un fel, ca entuziast al implicarii civice, ca autor de proiecte si carti albe, mi-a luat-o înainte, printr-un text aparut în Adevarul, maestrul Dorin Tudoran. Acesta, cunoscator al pasiunii pentru calatorii a Gabrielei Adamesteanu si al felului în care si-o promova, dar mai ales, ca lider al CENTRAS, organizatie care pregatise "forumuri si carti albe" în urma unor "proiecte bine sponsorizate", i-a dat o replica usturatoare, ca de la "scriitor la scriitor", pe masura energiei sale polemice. Numai ca de aceasta data, Tudoran a tradat pâna si propriul stil, facând-o pe redactoarea-sefa pur si simplu cum spunea si titlul articolului sau: "Câinele, cateaua si camarila".
Dorin Tudoran îsi aminteste probabil la câte apeluri de telefon i-am reprosat ca a facut "ceva ce nu se face". L-am invocat, de altfel, chiar în articolul intitulat "Huliganismul presei". Evident că nu mai puteam, într-un astfel de context, sa-l invoc pe Laszlo Alexandru. Energia consumata atunci împotriva cuvântului "catea" a pus în umbra tema "strâmbatatilor logice" din articolul iubitoarei de simpozioane. Interesant însa că peste ani acest atac al Gabrielei Adamesteanu la adresa sectorului guvernamental, ca si revolta ei ferma, dintotdeauna, la rugamintea de a face "un cât de mic efort", voluntar, pentru cauzele civice, nu îi împiedica pe beneficiarii revistei sa o prezinte ca un important model cetatenesc. Este din nou complexul acestei tari care a pus bazele ideologice ale produselor cu înlocuitori.
Un scenariu de discreditare
Viata din redactia revistei 22 mi-a oferit multe alte exemple asupra raportului dintre nedreptate, neadevar si faldurile politetii. Si totusi, parca nimic anterior nu atinge scenariul intentiei de discreditare a lui Valerian Stan - la care trebuie totusi sa revin.
Pe scurt, Gabriela Adamesteanu a aranjat în numarul 28 al revistei 22, a.c., din iulie, un larg decupaj al editorialului din Cotidianul despre care am amintit: (1) subliniind că acesta ar fi confuz; (2) declarând că "Derutant este editorialul Cotidianului (<Legionarii azi>) semnat de Valerian Stan: acesta pare nemultumit că presa si lumea politica nu au acordat atentie conferintei, iar ArCub-ul nu a acordat spatiul necesar (ce ar fi cautat legionarii la un centru cultural autorul a uitat sa ne explice)."
Or, textul nu era deloc confuz. Editorialele lui Valerian Stan sunt precise, chiar liniare, spre deosebire de articolele Gabrielei Adamesteanu, ceea ce nu îl face, desigur, pe Valerian Stan un scriitor si nici romanele autoarei invocate mai putin o referinta a literaturii deceniilor când acestea au aparut. Numai că talentul scriitoricesc este unul, substanta si coerenta ideilor este alta, ceea ce Gabriela Adamesteanu probeaza ea însasi exceptional. Obsesia conducatoarei revistei GDS, de a-l "atinge" pe Valerian Stan, este veche, de pe vremea când îi refuza observatiile critice la adresa lui Zoe Petre si a lui Costin Georgescu, atunci, înalti demnitari, pentru a le oferi larg spatiul de ostilitati ultimilor.
Dar sa revin. Gravitatea interventiei nu sta, desigur, în calificativul "este confuz". Ci în încercarea Gabrielei Adamesteanu de a proba că Valerian Stan sustine legionarismul. Cititorul poate reveni la textul din revista 22 pentru a verifica. Comentariul scriitoarei apasa cât poate pe aceasta idee: "...suntem de parerea guvernului [adica, de a înmulti si radicaliza normele penale destinate sa combata extremismul], opunând-o "tolerantei" aratate de Valerian Stan care pare deci a fi simpatetic fata de legionari. Comentariul redactoarei-sefe intra în dialog convingator cu decupajul facut de ea. Se eliminase cu grija orice element care ar fi aratat contrariul. Desi cunoasteam originalul si completam în minte, fara sa vreau, textul reprodus, am fost socat de forta sugestiei dorite de Gabriela Adamesteanu. Procedeul functiona: textul fusese decupat astfel încât sa sugereze sensul dorit, pe care apoi calificativele îl întareau.
Ideile lui Valerian Stan, sustinute de text, erau însă urmatoarele: (1) activitatilor legionare nu li se da atentie si ar trebui sa li se dea; (2) legionarismul este o ideologie periculoasa si cu un trecut reprobabil; (3) masurile de suprimare ale legionarismului, atâta timp cât acesta se manifesta prin cuvinte, nu sunt o solutie, chiar pot avea un efect contrar, cum s-a întâmplat în anii 30; ar fi necesar sa se dea atentie cauzelor, adica coruptiei, politicianismului etc; (4) în acest context, legea care pedepseste manifestarile fasciste pune mai curând probleme democratiei, decât legionarilor (ceea ce de altfel scurta istorie a ultimilor luni a si aratat - nota mea).
Iata deci mesajul lui Valerian Stan si iata ce a dorit sa scoata din el redactoarea-sefa a revistei 22. Intentia discreditarii era vadita, ca si instrumentele ei. "Opera" ar fi fost împlinita si satisfactia autoarei deplina, daca Valerian Stan nu ar fi facut un lucru bine tintit: a cerut revistei reproducerea textului sau, integral, întrucât "faptul acesta este menit sa ma expuna dispretului public (inclusiv prin aceea ca legea penala româna incrimineaza <propaganda-sovina>)".
Cine stie ce se întâmpla în spatele revistei 22 îsi da seama că Gabriela Adamesteanu nu ar fi facut, din fair-play, ceea ce i s-a cerut. Or fi aparut de-a lungul timpului în revista multe "drepturi la replica", dar cititorii nu au cum sa cunoasca multimea celor care nu au fost acceptate. Principiul a fost aplicat cu o subiectivitate totala, si nu ar fi functionat, numai din respect pentru principiu, în cazul lui Valerian Stan. Gabriela Adamesteanu pare sa fi devenit neiertatoare de când a capatat bucatica ei de monopol. Aviditatea punerii în valoare a acestei puteri specifice reflecta mai curând un complex. Un exemplu pe care-l consider notabil este cel al lui Ovidiu Pecican. Dupa ce a fost falsificat, acuzat, ironizat, în revista 22, în legatura cu optiunea sa regionalista, istoricul de la Cluj a trimis o replica absolut fireasca - si binevenita de altfel pentru cititor - fata de cele scrise. Gabriela Adamesteanu, fara a fi în nici un fel în masura sa se exprime asupra subiectului judecat, i-a replicat că locul lui este numai la rubrica cititorilor, indicând un numar de semne si reguli de buna purtare. Am avut ocazia sa citesc raspunsul ei. Semetia acestuia era un model perfect asupra felului în care neadevarul si strâmbatatea logica se ascund sub faldurile unei grimase de politete si de buna crestere.
Principiile sunt deci pentru expozitie. Numai că, asa cum sugeram, Gabriela Adamesteanu este expresia - si o cunosc bine - unui om cu probleme. Formula lui Valerian Stan, "ma expune dispretului public" i-a amintit imediat litera articolului penal privind calomnia si sutele de milioane pe care Ion Cristoiu are sa le plateasca chiar ei.
Iata de ce s-a grabit sa faca un lucru pe care, de altminteri, nu l-ar fi facut în ruptul capului: sa reproduca textul domnului Stan, sa se acopere deci, nu fara a-l taxa în spiritul comentariilor sale anterioare. Sabia lui Damocles rezolvata, Gabriela Adamesteanu a tinut sa ramâna ofensiva. Reproducerea editorialul amintit, chiar fara prima parte - ceea ce-i stirbea totusi claritatea - era suficienta pentru a demonstra nedreptatea interpretarii date de catre Gabriela Adamesteanu.
Daca Gabriela Adamesteanu a învatat ceva de la Grupul pentru Dialog Social, asta a fost nesfârsita emfaza a categoriei Liiceanu & Comp, de a da lectii în chestiunile în care nu se pricep nicicum. Asta face si redactoarea-sefa a revistei GDS când replica acum. Mai întâi ea da o învatatura lui Stan spunându-i: "ceea ce dvs denumiti drept <grupaj sub semnatura proprie> este în termeni jurnalistici o <revista a presei>". Altfel spus: "învata jurnalistica!". Or, o formula nu o exclude pe cealalta. Este vorba despre clasica tema a "luceafarului de dimineata" si a "lucefarului de seara" pe care scriitoarea nu a frecventat-o. Apoi, îi reproseaza o comparatie între instrumentele luptei legionare în perioada interbelica si cea actuala pe care Valerian Stan nu a facut-o. Pur si simplu, G.A. nu a înteles la ce se referea comparatia.
Dar cel mai problematic este faptul ca Gabriela Adamesteanu îi explica lui Stan si ne argumenteaza urmatoarele: masurile guvernului (i.e., Ordonanta de urgenta privind manifestarile fasciste - precizarea mea) nu ar fi "neaparat mai severe decât în [alte] tari europene". Sa cunoasca Gabriela Adamesteanu aceasta legislatie? Se pare că nu, de vreme ce invoca doua tari,
Or, în mod real Ordonanta amintita ridica grave probleme prin excesele ei cu totul incompatibile cu standardele unei democratii, chiar a uneia care a excelat în condamnarea extremismului de dreapta. Gabriela Adamesteanu da calificative în lucruri de o reala gravitate si asociaza revista 22 într-o campanie anti-democratica, în legatura cu o tema sensibila si fina, pe care intelectualii ar fi trebuit s-o trateze cu responsabilitate. Cu atât mai putin nu poate fi un argument în favoarea introducerii unor norme excesive faptul ca "masurile guvernului Nastase nici nu sunt aplicate".
Toate aceste aspecte ale scenariului de discreditare a lui Valerian Stan încalca principiile dintâi ale deontologiei presei. Faptul ca, si în aceste conditii, revista 22 ramâne si astazi, pentru multi, modelul bun al presei noastre, nu este o problema, cum spuneam, a revistei 22 si a conducerii ei. Ci a faptului ca România a pus bazele ideologice ale produselor cu înlocuitori. Este în definitiv una din formele prin care "neadevarul, strâmbatatea logica, nedreptatea se pot ascunde mai ales sub faldurile politetii, ale bunei cresteri".
Legionarii, azi (si drept la replica refuzat de revista 22), articol publicat in anul 2002
