Cele câteva succese obtinute recent de extremistii de dreapta din Vestul european au avut parte, mi s-a parut, de comentarii consistente. Dupa prezidentialele din Franta s-a vorbit mai ales despre faptul ca stânga franceza traverseaza o criza identitara mai rar întâlnita, datorata în special, s-a mai spus, fostului sau lider, Lionel Jospin. S-a adaugat apoi - justificat, cred - ca performantele primului mandat al presedintelui Chirac au fost departe de a-i fi multumit pe francezi. Si totusi, din analizele pe care le-am vazut, referitoare la Franta si numai, mi se pare ca au lipsit doua sau trei explicatii importante.
Prima tine de accelerarea schimbarilor istorice din spatiul U.E. si de deschiderea masiva, si costisitoare pentru cetatenii sai, a acestui spatiu catre Est. Ritmul oamenilor politici care construiesc noua Europa este în mod evident diferit de al concetatenilor lor. Proiectele politicienilor devin realitate cu o viteza care forteaza "ritmul" omului obisnuit. Iar uneori schimbarile aduc, prin ritm si continut, frustrari usor de sesizat. Traditiile, sistemul de valori si cel cultural, memoria si nostalgiile omului obisnuit sunt, toate, supuse unor presiuni resimtite nu o data inconfortabil. D-l Paler are sigur dreptate când spune că destule din voturile extremei drepte provin din specula pe care politicienii ei o fac cu frustrarile populatiei. Costurile mari pe care cetatenii Vestului le suporta în contul reconstructiei europene si al emanciparii Estului comunist este una din "cheile", de cele mai multe ori ascunse, ale retoricii lui Le Pen si coreligionarilor sai din Europa. În timp ce Le Pen si Frontul National au uitat ei însisi, probabil, daca în opozitie se afla de cincisprezece, de douazeci sau de mai multi ani, Jacques Chirac, Lionel Jospin si ceilalti politicieni aflati la guvernare au trait ani de foc, care nu aveau cum sa nu erodeze fizic, moral si, inevitabil, electoral. Doua agende, una a treburilor interne si alta a Uniunii Europene, înseamna un efort si o uzura pe care extremistii dreptei europene nu aveau cum sa nu le speculeze, fiecare în tara lor, în competitia cu adversarii politici.
În al doilea rând, ar merita vazut daca nu cumva succesul din ultimii ani al extremei drepte se afla într-o anumita legatura si cu "relaxarea" pe care oamenii politici democrati par ca si-au permis-o de la un timp în privinta regulilor transparentei si integritatii actului de guvernare. Este o realitate perceptibila usor că în destule din tarile vestice scandalurile de coruptie în care sunt implicati politicieni aflati la guvernare, uneori chiar la vârf, sunt tot mai numeroase. O privire aruncata peste analizele de specialitate din ultimii ani arata ca fenomenul coruptiei "oficiale" se extinde aproape constant în destule dintre tarile vest-europene (cele mai "fidele" acestei tendinte par a fi Grecia, Franta, Germania, Marea Britanie, Spania si Portugalia; Italia este, din punctul acesta de vedere, un caz special, care cred ca ar trebui tratat în consecinta).
Prin urmare, nu mi se pare deloc exclus ca deteriorarea încrederii în oamenii politici democrati si în partidele lor sa se afle într-o legatura directa inclusiv cu cresterea coruptiei guvernamentale. Desi nu am vazut analize de acest gen, îmi este greu sa cred ca patru milioane dintre francezii care au votat cu Le Pen au facut-o mai ales pentru ca ar fi de acord cu xenofobia si rasismul extremei drepte, cu introducerea pedepsei cu moartea, cu interzicerea avortului sau pentru că nu ar fi în stare sa observe populismul retoricii lui Le Pen. Sunt exemple si în alte cazuri, însa vorbind numai de alegerile din Franta, cred că nu sunt deloc un detaliu acuzatiile serioase de coruptie care îi sunt aduse de mai multi ani lui Jacques Chirac. Actualul presedinte al Frantei – reales într-un scrutin care a tinut cu sufletul la gura întreaga comunitate democratica - are în spate acuzatii grave de coruptie (vizînd atât anii în care Chirac a fost primarul Parisului cât si cei ai primului mandat la Elysee). În toamna anului trecut, atunci când acuzatiile au atins apogeul – si când era de asteptat ca vor veni, în sfârsit, clarificarile necesare – Chirac a refuzat orice explicatie, invocînd "imunitatea prezidentiala" într-o maniera rar întâlnita în lumea civilizata.
Dupa alegeri, au existat voci care au reprosat alegatorilor francezi emotiile pe care le-au dat lumii întregi. Si totusi, mie mi se pare ca acele voci, Jacques Chirac si politicienii democrati, din Franta sau de oriunde, ar trebui sa nu uite foarte curând lozincile pe care francezii care s-au opus extremismului populist al lui Le Pen – votînd în final masiv cu Chirac – le-au purtat pe strazile marilor orase. Prin lozincile lor, francezii au avertizat inclusiv ca nu mai vor ca altadata sa fie siliti sa aleaga între coruptie si extremism. (Cotidianul, 1 iunie 2002 si Lumea libera)
Explicatii în plus, articol publicat in anul 2002