De câteva saptamâni, d-l Cornel Burtica este un rasfatat al televiziunilor. Mesajul cel mai important al sau este acesta: în cei 45 de ani de ani de comunism din România s-au întâmplat si lucruri regretabile, însa eu nu am nici o vina. "În 1980", spune d-l Burtica, "Ceausescu m-a numit secretar al CC al PCR, însa eu nu prea aplicam tezele lui si am avut o discutie foarte dura cu el, între patru ochi".
Aproape fiecare din afirmatiile d-lui Burtica naste o întrebare. Daca un secretar al CC s-a "opus categoric", cum pretinde, unor decizii într-adevar aberante ale lui Ceausescu, de ce nici una din ele n-a fost clintita nici macar cu o virgula? Ceausescu era un dictator? Sigur ca era, dar, atunci, de ce d-l Burtica a acceptat sa fie solidar atâtia ani cu un dictator care a facut raul pe care l-a facut? Cei care aveau obligatia sa puna asemenea întrebari d-lui Burtica, si care nu le-au pus, erau, evident, realizatorii emisiunilor la care dânsul a fost invitat (în ultimul dintre cazuri, tânarul istoric, membru al GDS, Adrian Cioroianu).
Cornel Burtica nu este primul înalt demnitar comunist care în ultimii ani încearca sa relativizeze raul produs de comunism si sa minimalizeze responsabilitatile proprii în legatura el. Alte trei cazuri, mai importante, ale lui Ion Gheorghe Maurer, Silviu Brucan si Paul Niculescu Mizil, îmi vin acum în minte. Despre d-l Mizil a aparut nu demult un text, de genul despre care vorbesc, chiar în revista GDS, 22, text scris de Vladimir Tismaneanu si care a adus redactiei proteste severe din partea cititorilor. Ceea ce se petrece în ultimul timp ma face sa cred ca prezenta importanta a fostilor activisti comunisti Pavel Câmpeanu si Brucan în istoria GDS si în paginile revistei 22 nu e întâmplatoare. Evenimentul ultimului numar al revistei a fost un interviu pe patru pagini cu Brucan, sub titlul, de-o schioapa, "Am fost un complotist" (împotriva tiraniei comuniste, se întelege).
Indiscutabil, comunismul din România si raul pe care el l-a facut nu pot fi judecate uitînd contextul international – al hegemoniei Kremlinului, mai ales – rezultat din deznodamântul celui de-al doilea razboi mondial. La fel, responsabilitatile unuia sau altuia dintre activistii Partidului Comunist trebuie, si ele, cum spun juristii, "individualizate" cu grija. Din punctul acesta de vedere, este clar ca, daca la vârful Partidului s-ar fi aflat mai multi oameni precum Corneliu Manescu, Niculescu Mizil sau Cornel Burtica, si mai putini ca Alexandru Draghici, Emil Bobu, Ion Dinca sau Tudor Postelnicu, raul facut României de comunism ar fi fost mai mic. Dar asta este una, iar ceea ce ne spune astazi d-l Burtica este cu totul altceva. Insinuarile sale dupa care vinovati ar fi numai cei care au fost foarte slugarnici cu cuplul Ceausescu – Manea Manescu, Dinca, Postelnicu si altii câtiva ca ei – sunt o tentativa evidenta de a falsifica istoria.
Încercarea lui Cornel Burtica de a da vina pe altii este la fel de inacceptabila ca si aceea de a relativiza raul produs de comunism. Celor care uita trebuie sa li se aduca aminte, de pilda, ca în anii în care Niculescu Mizil si Cornel Burtica detineau pozitii importante în conducerea PCR, în România se produceau cele mai mari grozavii. În case era frig, curentul se oprea zilnic, populatia era înfometata si terorizata de Securitate, românii fugeau pe capete din tara iar în anii de înasprire a dictaturii ceausiste (1979, de exemplu) România se afla pe primul loc în lume la sinucideri. În anii peste care d-l Burtica trece astazi cu atâta seninatate, Partidul trata femeile ca pe niste animale de reproductie. "Sa faceti copii, tovarase femei, aceasta este datoria voastra patriotica" – iata una din frazele lui Ceausescu pe care d-nii Mizil si Burtica le aplaudau isteric (poate ca si complezent, nu e exclus, dar cu atât mai vinovat). Poate cineva sa uite ca interzicerea avorturilor – la care Ceausescu veghea cu Securitatea si Procuratura – a cauzat moartea a 10.000 de femei? Stie cineva ca Niculescu Mizil, Cornel Burtica sau altcineva din nomenclatura acelor ani sa se fi opus politicii demente a lui Ceausescu de "sistematizare a tarii"? O mare parte a tezaurului istoric si arhitectonic al tarii a fost distrusa cu buldozerele si numai revolutia a facut ca nebunia sa nu continue (si Ceausescu sa nu-si duca la capat si celalalt plan, de "reducere a numarului de sate de la 13.000 la 5 – 6.000"). Ca sa ma opresc aici, au protestat Niculescu Mizil si Burtica în anii în care Ceausescu i-a vândut pe cei aproape 200.000 de sasi transilvaneni?
Daca despre asta vrem sa vorbim, este adevarat, Ion Gheorghe Maurer, de pilda, a fost altceva, intelectual vorbind, decât multi dintre camarazii sai politici. Ca responsabilitate, însa, Maurer este unul dintre cei mai vinovati comunisti români. El a fost primul om în stat, presedinte al Marii Adunari Nationale, în anii cei mai sinistri ai comunismului românesc (dar si prim ministru sub Dej si Ceausescu). Silviu Brucan este înainte de orice unul dintre cei mai vinovati propagandisti comunisti (redactor sef adjunct la Scânteia, între anii cei mai negri, 1944 – 1956), si numai în ultimul rând semnatarul nu stiu carei epistole trimise în Occident.
Poate ca tentatia falsificarilor ar fi descurajata daca am repeta oricând avem ocazia adevarul elementar ca, timp de 45 de ani, nimeni din Partid nu i-a înfruntat deschis pe Dej si Ceausescu (o exceptie – uitata în modul cel mai nedrept astazi - este cazul lui Constantin Pârvulescu, cel care în 1979 l-a atacat violent pe Ceausescu, în plin Congres al XII-lea, în fata unei tari întregi, înmarmurita de spaima lânga televizoare si aparatele de radio). Lipsa unei dizidente interne autentice în PCR – sau "dizidenta între patru ochi" a d-lui Burtica - este una din explicatiile cele mai pertinente ale duritatii totalitarismului comunist din România. (Cotidianul, 4 mai 2002 si Lumea libera)
Retusuri istorice, articol publicat in anul 2002