Poate sa para un paradox, însa cresterea din sondaje nu este de natura sa-i dea PDSR, cel putin pentru moment, linistea pe care situatiile de genul acesta o aduc în mod obisnuit odata cu ele. Si asta pentru ca PDSR se afla între succesul din sondaje (fie el si destul de relativ, cum admit chiar si liderii lui) si o oarecare rezerva a unora din mediile occidentale fata de perspectiva revenirii la putere a d-lui Iliescu si a partidului lui. În ceea ce priveste cea de-a doua împrejurare, nu am nici o îndoiala ca însusi PDSR întelege foarte exact greutatea pe care o are într-un timp în care integrarea în Uniunea Europeana si în NATO este pentru România o miza istorica.
O prima problema care se pune aici este daca rezervele despre care vorbesc sunt sau nu justificate. Raspunsul mi se pare simplu si în doar câteva cuvinte ar putea fi rezumat astfel: perceptia Occidentului este ca administratia de dupa 1996 s-a dovedit capabila sa asume într-o mai mare masura decât cea anterioara ei valorile democratiei occidentale. Ceea ce este destul de corect. Nimanui nu-i este greu sa-si aduca aminte de ezitarile foarte serioase (si cu consecinte pe masura) ale PDSR si Ion Iliescu în chestiunea, fundamentala, a reformei economice, a privatizarii, mai ales. Ori în aceea a proprietatii private, în care pâna si astazi politica lor este adesea de neînteles. Gestionarea raporturilor interetnice – mai cu seama cele cu minoritatea maghiara, în care dupa 1996 evolutiile au fost efectiv importante – este si ea, la fel, comparativ, un element care explica rezervele fata de o noua guvernare PDSR.
Sigur ca da, s-ar putea raspunde ca toate acestea tin de un trecut din care PDSR a învatat. Si poate că în parte este si adevarat. Numai ca d-l Iliescu si partidul sau continua sa faca si astazi dovada unui comportament mai mult decât contradictoriu, ca sa spun numai atât, care nu are cum sa nu provoace neîncredere. Episodul Kosovo este primul dintre exemplele care îmi vin în minte si care te face sa te întrebi, legat de el, ce carte ar fi jucat România în raporturile cu partenerii sai occidentali daca PDSR s-ar fi aflat atunci la putere. Mai aproape, respingerea iritata a propunerii Comisiei Europene de gestionare în comun a pre-aderarii României la UE. "Tutelă inacceptabila si amestec în treburile interne", asa au raspuns în primele momente Ion Iliescu si colegii sai. În sfârsit, ca sa ma opresc aici, amintesc de interventiile publice ale prim-vicepresedintele partidului Adrian Nastase. D-l Nastase crede - sau, în orice caz, asta spune – ca integrarea României în NATO este foarte improbabila întrucât "se are în vedere detonarea problemei Transilvaniei". Cu un asemenea discurs chiar se asteapta d-nii Iliescu si Nastase la altceva decât la rezerve din partea Occidentului? (Faptul ca sub guvernarea pedeserista trecuta România a semnat Tratatul de baza cu Ungaria si a fost prima tara care a intrat în Parteneriatul pentru Pace cu NATO, ca sa nu dau numai aceste doua exemple, distoneaza într-un mod ciudat cu ceea ce face azi, uneori, în opozitie, PDSR).
Desi pâna la alegeri se mai pot întâmpla multe, ipoteza revenirii PDSR la guvernare trebuie avuta în vedere. Si, o data cu ea, daca nimic esential nu se va schimba în discursul si actiunea acestui partid, posibilitatea ca raporturile României cu Occidentul sa intre într-un impas riscant. Daca într-adevar nu are alta "agenda" decât cea oficiala, PDSR are datoria – si eu înca mai cred ca si posibilitatea – sa evite o asemenea situatie.
PS În loc sa raspunda pentru crimele regimului pe care l-a slujit si sub Dej si sub Ceausescu, Paul Niculescu Mizil a ajuns sa acuze Occidentul (în ziarul pro-occidentalului Ion Ratiu) de "amestec în treburile interne ale României." Asta da nerusinare! (Cotidianul, 13 decembrie 1999)
Spre un impas riscant, articol publicat in anul 1999