Afabilitatea ca non-sens

Elita politica de la Bucuresti si-a pierdut rabdarea. Politicienii nostri cei mai importanti someaza tot mai enervati Occidentul sa primeasca România în Uniunea Europeana si în NATO, acum, în anii în care conduc ei tara – acum, si nu mai târziu. Daca, raspunzînd unei asemenea presiuni, diplomatia occidentala nu face decât sa fie de fiecare data consecventa cu propriile principii si criterii, replica autoritatilor de la Bucuresti este, ca într-un dialog al surzilor, aceeasi: Occidentul este cinic si nedrept. Am mai spus-o si cu alte ocazii, ma numar printre cei care chiar nu cred ca Occidentul "discrimineaza" România. Eu cred ca daca astazi România este înca departe de momentul aderarii la NATO si la Uniunea Europeana, explicatiile trebuie cautate la Bucuresti si nu la Washington si Bruxelles.

Doua sunt, în opinia mea, principalele explicatii: una, ca la sfârsitul lui 1989 România a pornit de la un nivel cu mult sub standardele structurilor economice si politico-militare în care tinde sa se integreze azi, si a doua, ca dupa 1989 evolutia României a fost mai mult decât modesta. În ce priveste cea de-a doua chestiune, este evident, clasa noastra politica a avut si are înca si astazi dificultati foarte serioase în a întelege ca un numar de criterii ale integrarii sunt cu totul obligatorii si nu pot face obiectul nici unei tranzactii. În plus, nimic nu pare sa indice ca, din punctul acesta de vedere, în comportamentul oamenilor politici români ar putea, în anii care vin, sa se schimbe ceva în mod esential. În aceste conditii, singura cale este ca Occidentul sa-si revada strategiile si tonul în relatiile cu autoritatile de la Bucuresti. Guvernele de la Bucuresti trebuie obligate sa faca ceea ce trebuie sa faca. Zece ani sunt suficienti pentru recomandari si parteneriate afabile (cu care Vestul a cheltuit deja, cu rezultate mai mult decât discutabile, multe miliarde de dolari).

În România, dupa zece ani de democratie, privatizarea "avutiei nationale" se face adesea în conditii efectiv oculte. Curtea de Conturi care, constitutional, ar fi trebuit sa fie prima care sa urmareasca legalitatea privatizarii, a fost exclusa în modul cel mai abuziv si suspect, mai ales dupa 1996, de la supravegherea acestui proces. Guvernele denunta unul dupa altul acordurile cu organismele financiare internationale cu usurinta cu care le semneaza, constiente din capul locului ca nu le vor respecta. (Cine a urmarit si alte declaratii decât ale lui Radu Vasile si ale colegilor lui are suficiente motive sa se teama ca si ultimul acord cu FMI va avea aceeasi soarta. De altfel, nu e deloc întâmplator ca presedintele Constantinescu a si pus, imediat, capul tot mai nesupusului premier pe respectarea întelegerii cu FMI). România se afla constant în topul celor mai corupte tari din lume. Dreptul de proprietate nu este nici astazi decât una din temele competitiei electorale dintre partide. În ultimii ani, libertatea presei este si ea afectata în modul cel mai serios. Pe de o parte, avantajele financiare foarte mari pe care autoritatile le creeaza unor institutii de presa – prin publicitate din banii statului sau prin amânarea sau stergerea unor mari datorii la bugetul public – explica o buna parte a atitudinilor pro-guvernamentale din presa româneasca. Pe de alta parte, dupa 1996 cei mai importanti demnitari publici, începînd cu seful statului si cu presedintele Senatului si terminînd cu ministrii Apararii, Justitiei si de Interne, s-au prevalat de functiile lor si au adus numerosi ziaristi în fata Justitiei (unii obtinînd deja condamnari împotriva lor) pentru criticile care le-au fost aduse. Accesul la informatia de interes public este si astazi îngradit drastic de legislatia instituita de regimul comunist si de o practica adesea mai abuziva chiar decât textele de lege. Conditiile de detentie a persoanelor condamnate sau arestate sunt de cele mai multe ori inumane pentru că, înainte de toate, în România continua sa fie în vigoare legile instituite în aceiasi ani ai represiunii comuniste. Politicienii români amâna de aproape zece ani accesul la dosarele Politiei politice comuniste, astazi nemaifiind practic nici o îndoiala ca multi dintre ei au interese dintre cele mai directe sa o faca. În România, sefii armatei ameninta cu rebeliunea daca Justitia da alte sentinte decât stabilesc ei.

Aceasta este, în parte doar, tara fata de care cred ca Occidentul ar trebui sa-si revada strategia. Obligîndu-i pe guvernantii de la Bucuresti sa faca ceea ce trebuie sa faca, Occidentul nu numai ca s-ar asigura ca efortul pe care l-a facut pentru România nu va fi zadarnic (sau, în orice caz, cu mult mai mare decât cel de pâna acum), dar ar si scurta suferintele unui popor care are de la o zi la alta tot mai multe motive sa creada ca democratia nu-i decât o iluzie amara. Procedînd astfel, Occidentul ar putea si sa evite sa legitimeze istoric, prea generos, o clasa politica mai mult decât nemeritorie. (Cotidianul, 16 august 1999)

Afabilitatea ca non-sens, articol publicat in anul 1999