Cu ocazia lucrarilor Comisiei de Actiuni România - SUA, din urma cu aproape o luna, presedintele Constantinescu a criticat din nou Occidentul pentru "insuficienta" lui implicare în sustinerea României. Daca în privinta afirmatiilor pe care presedintele le-a facut, interventia despre care vorbesc nu a adus nimic nou, felul în care ea s-a produs a fost mai mult decât insolit. Emil Constantinescu a patruns în luxoasa sala a Palatului Cotroceni în plina sedinta, într-o tinuta efectiv socanta. Neasteptat a fost nu doar ca presedintele a sfidat toate regulile de protocol, ci si ca a parut ca vrea cu tot dinadinsul ca oaspetii americani si cameramanii televiziunilor sa-i remarce tinuta neobisnuita - "cu bocancii plini de noroi si cu camasa transpirata si mototolita", cum el însusi s-a descris celor prezenti, explicînd ca venise acolo dupa ce în urma cu numai câteva ore facuse, îl citez, "un plonjon într-o plina catastrofa naturala" (o alunecare de teren într-un sat din Hunedoara).
Reprosurile facute de Emil Constantinescu Occidentului nu sunt, spun, o noutate. Ele reiau teza ca tratamentul aplicat României este diferit si inechitabil fata de cel aplicat altor tari foste comuniste ("Grupul de la Visegrad"). Nu-mi propun sa raspund aici daca si de ce Emil Constantinescu are sau nu dreptate atunci când face asemenea afirmatii, cu totul diferite, atentie, de cele din anii în care era liderul Opozitiei. Ma voi opri în schimb asupra unui aspect în legatura cu care presedintele greseste în modul cel mai evident.
În viziunea lui Emil Constantinescu, tratamentul diferit fata de România s-ar datora exclusiv atitudinii nedrepte si cinice a Occidentului. Ce anume poate sa determine Occidentul sa adopte fata de România un asemenea comportament, cinic si nedrept, nu stim, pentru ca Emil Constantinescu nu ne spune. În schimb, pentru cine a urmarit interventiile presedintelui pe aceasta tema este evident ca d-l Constantinescu nu are deloc în vedere ca retinerile organismelor financiare si politico-militare euro-atlantice si ale investitorilor occidentali fata de România ar putea sa se explice si prin contraperformantele post-revolutionare ale tarii sale. Or, eu cred ca aici seful statului greseste foarte tare. Iar daca greseala sa ar putea sa aiba si riscuri, unul dintre ele ar putea fi acela ca discursul sau – pâna nu demult prooccidental si foarte convingator – sa induca populatiei sentimente si optiuni pe care Emil Constantinescu însusi nu le doreste.
În opinia mea, cauzele retinerii cu care înca suntem tratati deriva înainte de toate dintr-un numar important de contraperformante de cele mai felurite genuri, pe care guvernarile postrevolutionare au a si le asuma pentru evolutia mai mult decât contradictorie a României. Ca sa exemplific nu am neaparata nevoie sa ma întorc în anii de dinainte de 1997. Desi au contat foarte tare si ele, mineriadele, extremismul nationalist, episodul de la Târgu Mures din martie 1990 sunt astazi prea departe – si, conteaza si asta desigur, si prea putin probabil repetabile – pentru a le mai numi aici. La ceasul criticilor pe care presedintele crestin-democrat al României le face Occidentului, exemplele sunt, din pacate, aproape la fel de usor de gasit.
Cu numai o zi înainte de discursul lui Emil Constantinescu, Comisia Nationala de Statistica facuse publica o serie de date de o gravitate speciala. Pe prima jumatate a anului 1999, principalii indicatori economico-financiari au depasit sensibil nivelurile preconizate pe întreg anul 1999: deficitul bugetar cu 13,2%, inflatia cu 5,8%, deprecierea leului cu mai mult de 8 procente. Pentru bilantul acesta nu numai ca nu a raspuns nimeni, dar cifrele lui au fost ocolite cu o desavârsire suspecta în chiar cuvântarea pe care presedintele a tinut-o în fata oaspetilor occidentali. În vreme ce în tarile "Grupului de la Visegrad", spre care, iata, d-l Constantinescu se uita cu atâta frustrare, chestiuni fundamentale precum reabilitarea dreptului de proprietate, ori "demantelarea" structurilor represiunii comuniste sunt rezolvate de mult, la noi ele sunt în continuare sabotate în egala masura de nevolnicia si de reaua credinta unei mari parti a clasei politice. Asa cum atesta studii internationale de specialitate, România este una din tarile cele mai corupte din lume si în care, totusi, "nici un oficial de rang înalt nu a fost condamnat pâna acum pentru coruptie". România este tara în care, am vazut de curând, ministrul Apararii si cei mai importanti generali ai sai îsi permit sa ameninte cu rebeliunea daca Justitia nu-si modifica asa cum vor ei sentintele. Si cu toate acestea, România este tara al carei presedinte tine cuvântari enervate despre cinismul si nedreptatea Occidentului...
Emil Constantinescu a mai imputat Uniunii Europene si NATO si ca nu au platit pierderile pe care România le-a suferit în embargoul impus Iugoslaviei. Facînd acest repros, Emil Constantinescu pare sa ignore ca bilantul cheltuielilor suportate de statele membre ale NATO în conflictul din Kosovo se situeaza la nivelul sutelor de miliarde de dolari. Emil Constantinescu pare sa nu înteleaga nici ca echitabil este nu doar sa beneficiezi de un asemenea efort urias, ci si sa contribui – în raport cu potentialul tau, desigur – la sustinerea lui. Angajîndu-se în acest efort, comunitatea internationala democratica a salvgardat un numar de principii pe care România însasi si le-a asumat, ca sacrosancte, atunci când a ales sa se integreze în aceasta comunitate. În sfârsit, Emil Constantinescu ar trebui sa nu piarda din vedere ca Occidentul a pierdut oameni si sute de miliarde de dolari pentru ca respectivele principii fusesera puse în cauza, în modul cel mai periculos cu putinta, chiar la granitele tarii sale. Iata de ce cred eu ca presedintele României nu este cel mai îndreptatit sa stabileasca cine, cui si cât datoreaza în urma conflictului din Kosovo. (Cotidianul, 2 august 1999)
Tezele din Dealul Cotroceni, articol publicat in anul 1999