Valerian Stan
Nota bene
Secțiunea de Documente/ Alte documente se află în curs de actualizare prin adăugarea altor circa 50 de cauze soluționate definitiv sau în curs de soluționare (constând în acțiuni judiciare pe care le-am deschis începând cu anul 2002 cu scopul de a-mi apăra drepturi legale vătămate de autorităţi publice, dar şi de a testa inclusiv în acest mod respectarea în România a dreptului la un proces echitabil şi a dreptului de acces la justiţie). 

Libertatile cetatenesti, între Bucuresti si Strasbourg

Ma numar printre cei care si înainte, dar si dupa noiembrie 1996, au urmarit cu o atentie aparte raporturile politicienilor, în special ale celor de la putere, cu presa. De-a lungul tuturor acestor ani am avut bucuria sa vad ca politicienii nostri au fost practic unanimi în a recunoaste presei un rol foarte important pentru societatea româneasca în drumul ei spre normalitate. Nu stiu macar un singur politician care sa fi exprimat public o parere contrara. Si eu cred ca realitatea aceasta deriva chiar din convingerile intime ale politicienilor nostri, pe care, sincer sa fiu, nu mi-i pot imagina – pe nici unul dintre ei – votînd vreodata o lege pentru suprimarea libertatii presei. Din acest punct de vedere, mi se pare ca lucrurile sunt mai mult decât în ordine. Probleme apar însa atunci când oamenii politici – mai ales când sunt la putere – nu reusesc sa aiba pe aceasta tema un comportament în stricta continuitate cu propriile convingeri.

Ne amintim cu totii excesele de pâna în 1996 în cercetarea si condamnarea ziaristilor pentru ceea ce scrisesera despre cei aflati la putere. 1993-1996 au fost anii de vârf ai bilanturilor triste pe aceasta tema. D-l Iliescu ajunsese la un moment dat chiar foarte alergic la ziaristi si la criticile lor. Nu este deloc exclus ca înasprirea tonului fata de ziaristi si reprimarea prin justitie a unora dintre ei sa-i fi costat pe fostul presedinte si partidul lui chiar mai scump decât ne-am putut noi imagina.

Dupa felul în care Opozitia de atunci, în frunte cu Emil Constantinescu, protesta în fata acestui comportament te-ai fi asteptat ca dupa 1996 schimbarea sa fie cu mult mai profunda decât s-a dovedit a fi pâna acum. Am avut ocazia sa scriu în mai multe rânduri despre atitudinea tot mai iritata a d-lui Constantinescu fata de ziaristi (ultima oara, în urma cu trei sau patru luni, când presedintele i-a acuzat pe câtiva ziaristi de subminarea sigurantei nationale pentru ca exprimasera nu stiu ce suspiciuni în legatura cu decesul, la Bucuresti, al unui ofiter de politie francez). Zilele trecute d-l Constantinescu a recidivat. El a catalogat speculatiile facute de presa pe seama relatiilor cu primul ministru drept "prostii" si a avertizat ca "cine vorbeste despre astfel de lucruri o face împotriva intereselor tarii". Reactia presedintelui nu numai ca nu are nimic din moderatia si echilibrul la care îl obliga statutul de sef al statului, dar aduce în actualitate retorica cu care în primii ani de dupa revolutie Ion lliescu agita ca un monoman, zilnic aproape, "pericolul destabilizarii tarii".

Din pacate, istoria se repeta nu doar la nivelul acesta. În fata justitiei sunt adusi ziaristi, si dupa 1996, pentru ceea ce au scris despre unii dintre cei mai înalti demnitari. Ministrul de Interne Gavril Dejeu a obtinut deja, înca în perioada în care se afla în functie, condamnarea unui ziarist. Cu putin timp în urma am avut surpriza sa aflu ca si presedintele Constantinescu si ministrul Justitiei, d-l Stoica, au pe rol asemenea procese. Daca cineva se teme ca cei doi ar putea sa piarda cumva procesele, acela este ori un mare naiv, ori un mare sperios. Când magistratii – multi dintre ei obisnuiti atâta amar de vreme sa fie numai ochi si urechi la "conducatori" – au de judecat procese ale unor sefi care, potrivit Constitutiei si legilor de organizare judecatoreasca, au asupra lor un "drept de viata si de moarte", nu exista alternativa. Si asta nu numai la noi, la români, ci si aiurea, si la altii, care ne întrec sau nu ne întrec în oportunism.

Îmi este proaspata în memorie satisfactia cu care am primit angajamentul pe care presedintele Constantinescu si l-a înscris, în urma cu exact trei ani, în programul sau electoral "Acum pentru România": "Pe timpul mandatului meu nu ma voi adresa niciodata Justitiei pentru a sanctiona criticile pe care presa sau cetatenii mi le vor aduce." Este evident ca d-l Constantinescu nu si-a tinut promisiunea. Tot ce-mi mai ramâne este sa sper ca în comunicatul de zilele trecute în care presedintele dadea asigurari ca în cazul sau procedurile judiciare s-au declansat nu din initiativa sa, ci "la sesizarea din oficiu a Parchetului", nu se ascunde aceeasi ipocrizie pe care cu numai câtiva ani în urma i-o reprosam cu totii, inclusiv d-l Constantinescu, predecesorului sau. În orice caz, numai si din perspectiva despre care vorbim aici, nu este deloc surprinzator ca în ultimul Raport al Departamentului de Stat al Statelor Unite cu privire la respectarea drepturilor omului în lume se apreciaza ca în România puterea executiva "exercita o anumita influenta asupra justitiei".

Pentru comunitatea statelor democratice, careia facem toate eforturile sa ne alaturam, drepturile si libertatile cetatenesti trec printre valorile ei supreme. Libertatea de exprimare este o asemenea valoare. În numele ei, în lumea civilizata, atunci când ocupa o functie publica, demnitarii admit sa-si asume si riscul de a fi mai expusi supravegherii si criticii presei. Curtea de la Strasbourg a statuat în repetate rânduri ca "limitele criticii pe care presa o face sunt sensibil mai largi cu privire la persoanele aflate la guvernare, decât în raport cu indivizii obisnuiti". Acolo unde s-a întâmplat ca lucrurile acestea sa se mai si uite din când în când, instanta europeana a ajuns sa condamne statele respective pentru comportamentul lor culpabil fata de cetatenii proprii. (Cotidianul, 24 mai 1999)


Libertatile cetatenesti, între Bucuresti si Strasbourg, articol publicat in anul 1999