Nota bene
Secțiunea de Documente/ Alte documente se află în curs de actualizare prin adăugarea altor circa 50 de cauze soluționate definitiv sau în curs de soluționare (constând în acțiuni judiciare pe care le-am deschis începând cu anul 2002 cu scopul de a-mi apăra drepturi legale vătămate de autorităţi publice, dar şi de a testa inclusiv în acest mod respectarea în România a dreptului la un proces echitabil şi a dreptului de acces la justiţie).
Exilul Regelui sau Regele exilului?
În
anul 2017 s-au împlinit 70 de ani de la lovitura de stat din 1947 și de la
plecarea Regelui Mihai în lungul său exil, dar și 20 de ani de la revenirea în
țară a Familiei Regale. Coordonatorii unui volum preconizat a fi dedicat celor
două momente (Alexandru Muraru și Daniel Șandru) m-au invitat, în primăvara lui
2017, să contribui cu un text. Am scris și predat textul însă volumul n-a mai
apărut – din cauză că unii dintre ceilalți contributori n-au finalizat textele
în termen (conform d-lui Alexandru Muraru). În decembrie același an Regele avea
să treacă la cele veșnice.
Public astăzi la ActiveNews textul pe care-l pregătisem.
Exilul
Regelui sau Regele exilului?
La București, adresându-se reprezentanților Guvernului și Parlamentului
României, în seara de 30 decembrie 1997 – la exact jumătate de veac, deci, de
la cea mai gravă samavolnicie comunistă împotriva țării noastre, la București –
Regele Mihai spunea: „Aș vrea să vă anunț astăzi, într-o manieră mai mult
formală, că exilul nostru a luat sfârșit.” În chiar acele zile m-am întrebat,
cu o insistență care nu-mi pot da nici acum prea bine seama din ce venea, dacă
lucrurile vor fi stând chiar așa. Astăzi, după toate cele ce știm că au urmat
în cele două decenii care tocmai se împlinesc de atunci, personal cred că
Regele a fost prea optimist.
De fapt cred că Regele Mihai a fost toată viața lui un exilat. Un copil exilat
în proria familie, mulțumită tatălui său. Un exilat ca suveran în anii
dictaturii antonesciene și apoi ai celei comuniste incipiente.
Un exilat al Occidentului, mai ales în jumătatea de veac în care a trăit acolo.
"Prin anii '40” – a transmis Regele celor care au avut urechi să audă, la
sfârșitul anului 2000 – „puterile occidentale mi-au spus că ar trebui să accept
ca inevitabilă ocupaţia sovietică. Am refuzat. În timpul unei vizite în Vest,
în 1947, mi s-a spus că e prea periculos să mă întorc în România. Am refuzat
acest sfat şi m-am întors acasă pentru a fi cu voi cât mai mult posibil. În
timpul anilor lungi de exil am fost de asemenea sfătuit să uit de România şi
să-mi concentrez eforturile pentru a-mi clădi o viaţă îmbelşugată în Occident.
Nu am luat în seamă nici acest sfat. Când Ceauşescu era comunistul favorit în
Vest, mi s-a spus că opoziţia mea faţă de regimul lui devenise supărătoare.”
Sau (interviu pentru Europa liberă, la 13 august 2009): “Pregătirile pentru 23
august începuseră de la sfârşitul lui 1942. Atât eu cât şi partidele
trimiseserăm emisari la discuţiile cu aliaţii de la Ankara şi Cairo,
spunându-le: <avem nevoie de ajutor, vrem să ieșim din alianţa cu Hitler,
dar nu o putem face singuri>. Pentru că mult mai târziu să înţeleg că toate
apelurile de ajutor pe care le trimiteam americanilor şi englezilor, ei le
transmiteau şi ruşilor, ceea ce nu era foarte, cum să mă exprim… mă abţin să
comentez. (...) Iar pentru că după Stalingrad anglo-americanii au insistat să
îi cooptăm şi pe comunişti în grupul nostru [de la 23 August], am făcut-o.”
Cât poate fi acceptat și cât nu din aceste atitudini din afară față de Regele
Mihai rămâne ca la judecata cea de pe urmă a istoriei să vedem.
Ce cred că putem înțelege de pe acum definitiv e atitudinea noastră, a
compatrioților lui, față de Regele Mihai. Îmi amintesc de parcă ar fi fost ieri
ziua de 27 iunie 1992. Comitetul
executiv al Convenţiei Democratice din România (CDR) se întrunește ca să-și
desemneze candidatul unic pentru alegerile prezidenţiale. Susținut de Alianța
Civică (AC), Emil Constantinescu câștigă competiția cu Ion Rațiu, Nicolae
Manolescu și doi outsideri. Din timp și aproape străveziu, liderul țărănist
Corneliu Coposu convine cu liderii AC asupra susținerii candidatului Alianței.
Victoria profesorului Constantinescu nu e deloc, însă, lipsită de emoții. Au
fost necesare nu mai puțin de patru tururi de scrutin până la ea. Am fost unul
din cei 5 electori ai AC (din totalul de 67 ai partidelor și organizațiilor
civice făcând parte din Convenție). Candidații și-au prezentat pe rând propriul
program și au răspuns întrebărilor electorilor. Desigur, venisem la ședință
hotărât să dau votul propriului candidat. Șase luni împreună la Alianța Civică
(crezusem că) îmi fuseseră suficiente să-l cunosc și să-l consider cel mai
potrivit. Discursul său și lămuririle pe care le-a adus celor care au avut să-i
adreseze întrebări mi-au întărit convingerea. Integrarea euro-atlantică a
țării, susținerea Guvernului pentru reforme economice ireversibile, pentru
profesionalizarea și depolitizarea administrației publice, toate au fost
capitole pe care eu însumi le-aș fi tratat în același mod – atunci, desigur, nu
cu persuasiunea profesorului universitar căruia abia așteptam să-i dau votul.
Au urmat două chestiuni încă și mai punctuale. Prima, care va fi poziția
viitorului președinte cu privire la Monarhie; în C.D.R. exista o unaniminate
fermă “pro-regalistă“, ciobită ușor de nu știu ce nuanțe răzgâiate ale PAC-ului
d-lui Manolescu și ale Partidului Social Democrat (Sergiu Cunescu). Opțiunea în
cauză, trebuie spus, o urma mai ales – aici deplin sincer, dincolo
mimetic-oportunist – pe cea sublimă a lui Corneliu Coposu. Emil Constantinescu
a fost categoric: voi face tot ce va fi necesar ca România să revină la ordinea
constitutional-statală strivită de tancurile sovietice. La fel de categoric a
fost și când, în Statele Unite, fundraiser pentru propria-i campaniei
electorală, a “jurat” unor importanți finanțatori din comunitatea românească de
acolo, că odată ales Președinte va iniția procedurile constituționale pentru
revenirea la monarhie. A doua temă, “Proclamația de la Timișoara” – candidatul
nostru, la fel de hotărât. Punctul 8 nu poate fi negociat! El luase desigur în
calcul, și aici, susținerea de care avea nevoie din partea formațiunilor
îmbrățișând această opțiune – practic toate, începând cu organizația civică
proprie, PNȚCD, Asociaților foștilor deținuți politici. Spre final, vrând mai
mult să ridic la plasă camaradului civic, l-am întrebat cum vede dezideratele
CADA (Comitetul de acțiune pentru democratizarea armatei). În urmă cu jumătate
de an ministrul Stănculescu mă îndepărtase din armată, împreună cu trei sau
patru colegi ofițeri, pentru că militasem pentru depolitizarea și modernizarea
armatei și pentru clarificarea implicării unor generali în reprimarea
manifestațiilor din Decembrie 1989 (peste șapte ani fostul ministru avea să fie
condamnat la 15 ani de închisoare pentru ce făcuse la Timișoara). Și aici
răspunsul a fost fără echivoc, inclusiv că vor fi făcute reparațiile ce se
cuveneau celor trecuți abuziv în rezervă.
Ceea ce, însă, nu s-a întâmplat niciodată, deci nici în timpul mandatului Președintelui
pe care eu îl susținusem cu atâta convingere. Proclamația de la Timișoara? În
18 martie 1997, la două luni după preluarea funcției, d-l Constantinescu a mers
la Timişoara, unde Societatea omonimă, inițiatoarea Proclamației, tocmai îi
acordase premiul „Speranţa”. În sala arhiplină a Operei Române, el a suprins
asistenţa (și apoi, în întreaga țară, pe mai toți cei ce-l votaseră) spunând că
altele erau priorităţile acum, și că Punctul 8 fusese necesar până în noiembrie
1996, când a fost rezolvat „prin voinţa poporului român” (sic!).
Dar aproape la fel a procedat Emil Constantinescu și cu angajamentul de a face
„tot ce va fi necesar” pentru a se pune capăt samavolniciei din decembrie 1947.
Mai exact, fostul președinte nu a făcut absolut nimic. Și cui altcuiva decât
comunității exilului românesc din S.U.A. putea să-și anunțe – de asemenea din
capul locului, și la fel de nonșalant – intențiile?; tot acolo va scandaliza
mai întâi retractând orice angajament și în privința restituirii
proprietăților. Aici voi repeta ceva ce am mai spus: mai ales în privința
chestiunii Monarhiei, Președintele mi s-a părut a nu mai fi un om care putea
acționa liber. Pe durata întregului său mandat această temă avea să fie pentru
el un tabu ce-i dădea pur si simplu frisoane. Cum de a fost posibil așa ceva,
istoria va lămuri de asemenea cu siguranță. Inclusiv dacă este adevărat că
fostul Președinte (și primul său consilier, Zoe Petre) a avut “agrementul”
oamenilor fostei Securități pentru candidatura din partea CDR (pe pagina de
Publicistică-2000 a site-ului meu poate fi văzut de exemplu textul “O carte:
<Eșecul unei reforme>”, dialog al foștilor colaboratori ai postului de
Radio Europa liberă Șerban Orescu și Liviu Vălenaș).
Trecut la cele veșnice în 1995, Corneliu Coposu nu l-a mai putut chestiona pe
alesul său în privința aceasta. Nici succesorul său la conducerea Partidului nu
a făcut-o, pentru că lipsa lui de simpatie pentru regalitate se putea manifesta
acum deschis, în lipsa lui Coposu. Politician mărunt cu orgolii mari,
succesorul avea să se declare lezat că nu fusese consultat asupra casătoriei
Principesei Margareta, în septembrie 1996, și, mai apoi, în decembrie 1997,
asupra desemnării ei ca succesoare la conducerea Casei Regale. Nu putem încă
ști dacă și în ce măsură această atitudine se poate explica și prin faptul că
urmașul lui Coposu, semnase un angajament cu Securitatea pe care l-a tăinuit
mereu – fapt ce a putut să facă, de la acest nivel, un rău imens în multiple
sensuri. Dar frustrări similare au trăit și doi sau trei lideri istorici ai
A.C. Spre exemplu, așa se explică (dar nu sunt sigur că doar așa) că un celebru
ziarist al acelor ani a încercat presiuni asupra Regelui prin calomnii
împotriva soțului Principesei. Trimițând la reședința de la Versoix pretinse
dovezi “primite de la un ofițer de Securitate“, cum singur avea să recunoască
public în urmă cu puține luni; când deja devenise iminent să se afle ce făcuse
în urmă cu aproape 20 de ani. Inclusiv faptul că actele primite de la omul
Securității fuseseră transmise la Versoix prin Nicolette Franck (personaj din
anturajul imediat al Regelui, mulți ani la rând în perioada comunistă, despre
care, în urmă cu aceleași puține luni, în arhivele CNSAS se găsiseră dovezi ale
legăturii cu Securitatea).
Nimeni nu mai poate contesta astăzi că Securitatea a exercitat un rol major și
în „România post-comunistă”, mai cu seamă pe teme precum cea de față – pe care,
de viață și de moarte fiind pentru ea și Sistemul “post-comunist” – a sabotat-o
cât a putut. Și a putut, se vede, iată, foarte mult! Un argument îl putem găsi
până și în ceea ce ar putea să pară un simplu detaliu al sedinței C.D.R. pentru
stabilirea candidatului la președinție. Competiția fiind destul de strânsă au
fost necesare, repet, patru tururi de scrutin. În penultimul tur – o mare
surpriză – Constantinescu s-a calificat în finală cu numai 3 voturi înaintea
lui Rațiu (25 la 22). În pauza de dinaintea finalei s-a întâmplat ceva cu totul
neobișnuit în raport cu tot ce fuseseră până atunci atmosfera și relațiile din
interiorul Convenției. Multor electori le-a fost arătată, discret și foarte
precipitat, o fotografie înfățișându-l pe Ion Rațiu având o “relație
nepotrivită” cu o colaboratoare a sa, bine cunoscută în anii ’90; mie mi-a fost
arătată de soțul unei unei cunoscute scriitoare, lider al A.C. Lucrul acesta
i-a fost fatal liderului țărănist, care în turul ultim a mai obținut numai 18
voturi în timp ce Constantinescu a totalizat 46. La finalul ședinței mi-a fost
clar un lucru, și la fel de clar îmi e și acum. Fotografia, dacă era autentică
(și părea absolut autentică) nu putea fi făcută decât de oamenii serviciilor de
informații – de Securitate, deci, pentru că pur și simplu numai despre
Securitate se putea vorbi în 1992. Așadar, cred că în episodul cu pricina poate
fi descifrată destul de lămurit opțiunea Sistemului securist “post-comunist” în
privința candidatului CDR la prezidențiale.
Indiscutabil, revenirea acasă a Regelui și Familiei regale, în cu totul alte
condiții decât până atunci, este un merit al administrației
Constantinescu-C.D.R. Însă un merit mult prea relativ în comparație cu ceea ce
oamenii politici în cauză trebuiau și puteau să facă. Iar despre asta ne-a
vorbit Regele însuși. “De câteva ori l-am văzut pe președintele Constantinescu,
care s-a comportat foarte corect. Victor Ciorbea a fost foarte deschis, foarte
drăguț. Aș spune ca nu au făcut nimic împotrivă, dar nu fac nimic nici altfel”.
De aceea cred că Regele a fost și va continua să fie un exilat și în propria
țară atâta vreme cât Statul român nu va denunța în mod oficial samavolnicia din
decembrie 1947 și nu-i va înlătura consecințele.
De asemenea un exilat în propria țară va rămâne Regele și atât timp cât Președintele țării va insulta iresponsabil o
importantă pagină de istorie națională pe care Regele a scris-o. Iar lucrurile
vor sta cu atât mai mult așa atât timp cât elitele țării doar vor murmura în
surdină la asemenea atitudini iresponsabile.
Sau cum altfel decât în exil în propria țară ar putea fi Regele când pănă și
unele organizații ce se pretind regaliste îi atacă familia și deciziile ori
răspândesc tot felul de neadevăruri și calomnii privindu-l? Un exemplu doar,
sub pretextul că excluderea fostului Principe Nicolae din linia de succesiune
ar fi fost nedreaptă, una sau două asociații și mai multe persoane pretins
regaliste, mai ales ele, au inițiat tot felul de scandaluri la adresa Regelui,
Familiei și Casei Regale (unele încurajate chiar de fostul Principe). Dar ca
orice foc de paie și acesta s-a stins la fel de repede cum a fost aprins.
Pentru că chiar în aceste zile să fie aprins un altul. O inițiativă bună în
principiu, contestarea în justiție a samavolniciei de la 30 decembrie 1947,
împachetează meșteșugit altă serie de atacuri la adresa deciziilor Regelui, la
adresa Principesei moștenitoare șamd. Principesa este somată cu o insolență
care miră până și pe adeversarii regalității – citez întocmai! – “să
clarificați și spulberați comentariile celor care susțin că primul adversar al
monarhiei este chiar Custodele Coroanei”. Și, câteva rânduri mai jos, pe
același ton provocator, „primul adversar al monarhiei” este invitat (aceeași
idee veche și fixă) să revoce decizia Regelui, și “să repuneți pe Nicolae în
linia de succesiune dinastică”. Ca și în urmă cu un an, foarte activă în agitația
din aceste zile (în mijlocul căreia singura, adevărata surpriză o constituie
respectatul istoric Alexandru Zub) este o cunoscută realizatoare de
televiziune. Care – adevărat și meritoriu – în timp a avut o contribuție
distinctă în susținerea regalității. Dar care, din păcate, la un moment dat,
asemeni și altora în situația ei, s-a crezut îndreptițită să fie consultată în
decizii care n-o priveau, și chiar să cenzureze decizii regale, să se poarte
neatent, indiscret și pur și simplu necivilizat cu membrii Familiei Regale.
Într-un cuvânt, să devină complet nerezonabilă și provocatoare într-o lume a
conduitei cumpătate, a regulilor asumate voluntar și a unei bune cuviințe
instinctuale.
P.S. În zilele de doliu ocazionate de trecerea la cele veșnice a Regelui, în
decembrie 2017, Fundața Română pentru Democrație a fostului Președinte
Constantinescu a făcut public un mesaj pe care Regele l-a adresat proaspăt
alesului Președinte în noiembrie 1996 (îl redau cu precizările celor de la
FRD). Mesaj despre care fostul Președinte n-a vorbit niciodată public timp de
21 de ani – din motive ce par să confirme practic tot ce scrisesem în textul meu din primăvara lui 2017,
și tot ce crezusem timp de 21 de ani despre atitudinea fostului președinte față
de Regele Mihai și față de tema Monarhiei.
Zile
de doliu
Am
găsit în arhiva Fundației Române pentru Democrație un document emoționant, de o
valoare excepțională. Hârtia de fax este îngălbenită, dar data expedierii se
vede foarte bine: 19 noiembrie 1996, ora 17.19. Mesajul trimis lui Emil
Constantinescu arată, încă o dată, cât de mare a fost personalitatea Regelui
Mihai:
Stimate
Domnule Constantinescu,
Victoria
pe care aţi obţinut-o este prilejul decisiv aşteptat de Ţara noastră pentru
a-şi regăsi stăpânirea Destinului.
Sunt
bucuros că aţi fost ales în urma unui vot democratic şi cu o incontestabilă
legitimitate. Poporul nostru a ştiut să vă preţuiască cinstea, curajul lucid şi
autoritatea personală unite cu voinţa pentru reformele necesare.
Mă
rog lui Dumnezeu ca toţii Românii – dincolo de diferenţele politice,
religioase, etnice şi culturale – să susţinem efortul pe care îl veţi face
pentru mobilizarea tuturor energiilor necesare bunăstării economice, sociale şi
morale. Astfel vom putea regăsi marea noastră tradiţie istorică şi locul în
familia europeană, printre naţiunile democratice.
Plin
de încredere şi speranţă vă trimit felicitările mele cele mai călduroase, cu
urări pentru succesul personal care, de fapt, va fi al neamului Românesc.
Mihai"(Activenews, 12 octombrie 2020)
Exilul Regelui sau Regele exilului?, articol publicat în anul 2020
