Fiica Domnului, fiul omului

Soarele strălucește dar gerul tot nu s-a domolit. A treia zi de cod portocoliu... Printre câmpuri conduc atent la pala de zăpadă care pândește parcă să-mi învăluie mașina. Și observ abia într-un târziu că pe marginea șoselei o fată face semn s-o ia cineva. Nu oprește nimeni, și, până să apuc să mă mir de ce văd, ajung în dreptul ei. Ezită să vină, și o chem. Urcă lângă mine și încep să înțeleg.
-Unde mergi? – o întreb.
-La Poșta Câlnău.
-Ger și azi ger, nu se mai termină.
-Da, e frig. (Înjură imediat, întreg și apăsat, ca șoferii de TIR – anume să pricep cine e.)

Îmi iau răgaz câteva secunde, mă gândesc cum voi face și o privesc atent. Până în douăzeci și cinci de ani, blondă minionă, cu un corp atletic. Un strech din piele gri și-o geacă neagră de stofă, cu fermoarul deschis cam mult pentru gerul în care stătuse, îi scot în evidență picioarele și bustul.
-Ești cam ne-mbrăcată, nu ți-e frig?
-Nu!
-Cum nu? De când stăteai acolo?

Nu-mi răspunde, privește pe câmp, pe geamul ei. La mine s-a uitat numai o clipă, destul de mirată, mi s-a părut, când a urcat. Pare indiferentă dar simt că nu e.
-Vara e mai bine, probabil...
-Atunci opresc mai mulți.
-Ești din Poșta Câlnău?
-Nu!
-Dar de unde?

Tace iarăși. Se uită în continuare pe geam, și se așează mai bine în scaun.
-Din Bacău.

Simt că nu i-a făcut plăcere să-mi răspundă și-mi vin în fire.
-Îmi pare rău că te-am întrebat. Ce drept am eu să știu asta? Parcă-s de la Poliție...

Mă privește-n față și se-ntoarce iar spre geamul ei. Ochii căprui, frumoși, i-s acum mai calzi și luminoși.  Un ten alb, nefardat, frumos și el – însă prea lucios parcă, și cu mici cicatrice de acnee veche în pomeți.
-Aș putea să te ajut cu ceva?
-Nu, sunt mulțumită cu ce am.
-Te-ai gândit vreodată să faci altceva?
-Dar ce ce mă întrebi?
-Mi-e drag de tine, parcă ar fi fata mea.

Se-ntoarce din nou spre mine și o aud abia șoptit: Tu ești un om bun.

Mă privește îndelung. Apoi se simte, cred, datoare să nu mă lase fără răspuns:
-Îmi place ce fac. Îmi plac bărbații.

Vreau să-i întâlnesc privirea însă mă evită. Ultimele-i cuvinte îmi răsună tot mai tare în urechi și mi se pare că nu pentru mine le-a spus. Sunt sigur, nu pentru mine le-a spus.
-Dar și câștigi, probabil...
-Ca să mănânc și să mă îmbrac. Și să-mi iau prezervative. Că unii nici asta n-au.
-Și cu ei cum faci?
-Le zic să mă ferească (și-mi spune exact cum).
-Și dacă n-o fac?
-Rămân gravidă și-mi ia Statul copiii. Am doi așa. Unii bărbați sunt atât de nesimțiți că mi-e silă să mă și uit la ei. Dar de nevoie o mai fac și cu câte unul ca ăsta.

Asta era, deci, și aici – „de nevoie”! A trecut un deceniu și jumătate de când reglementările ce puteau să le facă acestor femei viața mai suportabilă au fost abandonate nemernic și laș. Preasfințiții Bisericii mele au ars tămâie multă și au predicat fariseic.

Mă revolt și-mi vine în minte un pasaj din ce-am scris în urmă cu cincisprezece ani, când Ierarhia Bisericii a cerut autorității politice, mult tarată și mereu oportunistă, să oprească acele reglementări: “Sfântul Sinod Ortodox”, spuneam atunci, „consideră că legalizarea prostituţiei ar avea un <caracter anticreștin şi antiuman>. Dar, întreb, inuman şi anticreștin, inclusiv din partea Bisericii, nu e că nimănui nu-i pasă că zeci de mii de femei nu au din ce trăi şi sunt silite să se vândă pentru a supravieţui? Să înfrunte boli fatale? Problema nu se rezolvă cu edicte stupide în care Sfântul Sinod <cheamă întreagă societate la apărarea demnităţii fiecărei fiinţe umane şi la salvarea tinerelor care practică prostituţia>. Pentru mântuirea oamenilor, și a fiicelor Lui căzute, Dumnezeu n-a dat numai cele zece porunci, ci Şi-a jertfit chiar Fiul.”

Acolo suntem și azi. Mulțumită episcopilor noștri, intelectualilor simandicoși, unei societăți civile nepăsătoare și mai mereu pleziriste. Unei societăți împietrite în prejudecăți, ipocrizie și nesimțire.

Patru kilometri până la Poșta Câlnău. Vântul s-a-ntețit, iar pe șosea zăpada aleargă în diafane straturi jucăușe – voaluri, parcă, de mirese triste, nenuntite. Se așează din nou în scaun, ridică puțin fermoarul și tușește ușor vrând, mi se pare, să-și dreagă vocea. Coboară oglinda și-și aranjează părul. De pe frunte o coroniță de sânziene se îngână simfonic cu rujul rubiniu al buzelor. Ridică oglinda la loc, se așează iar în scaun, oftează și apoi tace îndelung.

Îi spun că mai sunt doi kilometri până-n sat. Nu-mi răspunde însă o simt neliniștită. Nu trece mult, se-ntoarce spre mine și mă privește insistent.
-Și dumneavoastră îmi sunteți drag. Nu vreți să facem și noi ceva? Dumneavoastră nu trebuie să-mi dați nimic.
Am răspunsul pregătit și i-l dau.
-Fata mea dragă, în două ore trebuie să ajung la aeroportul din București, plec din țară o săptămână.

Întind mână și i-o pun pe picior. Pentru câteva clipe mi-o strânge puternic în palmele-i arzânde, și-și coboară privirea-n podea.
-Când veniți înapoi să știți că vă aștept. Mă găsiți la bunica mea la adresa asta.

Ajunși în sat nu-mi spune unde s-o las. Opresc și o rog să primească o sumă de bani. Îi primește fără să spună nimic și fără să mă mai privească. Voisem să-i spun să nu mai umble fără prezervative la ea, dar coborâse deja și tocmai închidea ușa. Rămasă iar în ger, apuc să-i mai văd doar ochii. Mai triști acum și parcă și mai umezi. Sigur mai umezi...

“Să nu mai umbli fără prezervative la tine!”... Ecoul sfatului prostesc și fără pic de suflet mă chinuie până când – foarte curios, fără să mă chinuie și mai tare, dimpotrivă – în minte-mi vine învățătura de căpătâi a Dumnezeului meu – al cărui fiu închipuit se dovedește încă o dată că sunt: „Nu e iubire mai mare decât să-şi pună cineva sufletul pentru aproapele său.”

De ce, Doamne, Tu Te-ai răstignit pentru ea iar eu nu sunt în stare s-o iubesc?(Cotidianul, 24 ianuarie 2017; Cotidianul.ro, 29 ianuarie 2017)

Fiica Domnului, fiul omului, articol publicat în anul 2017