Istoria legionară: ad usum delphini? (II)

În dialogul său cu Mircea Dimitriu, Liviu Vălenaş l-a mai întrebat pe fostul fruntaş legionar şi de ce Mişcarea căreia i-a aparţinut a fost „permanent caracterizatã ca <antisemitã> sau chiar <mâncãtoare de evrei>"? Răspunsul? Cu totul neaşteptat (dar şi fără nicio replică din partea interlocutorului): „Mişcarea Legionarã a fost încontinuu calomniatã, acţiune care continuã cu aceeaşi intensitate şi acum, în 1999.” Cum argumentează Mircea Dimitriu acest enunţ bombă? „Se poate deduce uşor dacã Legiunea a fost antisemitã sau nu, dacã ne referim la cele spuse de Corneliu Codreanu în tabãra de la Carmen Sylva: "Soluţia legionarã a problemei evreieşti” (un eufemism al fostului legionar, vom vedea) „nu sunt persecuţiile, exproprierile şi masacrele, cum ar fi foarte uşor, dar este foarte rãu. Ea este sus de tot, în conducerea statului şi constã în totala incoruptibilitate a guvernanţilor şi în perfecta aplicare a legilor. Când vor constata cã nu mai au pe cine corupe şi nu mai sunt români de vânzare, evreii vor pãrãsi teritoriul nostru din proprie iniţiativã şi de nimeni constrânşi. Iar dacã vor mai rãmâne evrei dornici sã trãiascã în pace cu noi şi capabili de muncã cinstitã, productivã, cu atât mai bine pentru ei şi pentru România."

Să le fi vorbit oare Căpitanul chiar cu aceste cuvinte camarazilor săi  în „chestiunea jidănească”? – termenii aceştia erau, şi nu cei de după, care consună disciplinat cu rigorile „corectitudinii politice” în discursul lui Mircea Dimitriu, dar şi în lucrările legionare retipărite în aceşti ani de continuatorii ideologiei legionare; iar acesta mi se pare deja un bun motiv al rezervelor cu privire la scrupulozitatea mărturiei în cauză, de peste decenii, a fostului legionar. Prin urmare, cred că lucrurile se impun lămurite apelînd la mărturii istorice indubitabile. Iată doar câteva exemple, deşi sunt cu sutele, din chiar lucrările foştilor conducători legionari. „Anticomunismul, antisemitismul şi antipoliticianismul”, scria Horia Sima în volumul „Istoria mişcării legionare”, „pot fi socotite fără îndoială drept părţi ale unui program. Ele indică primejdiile ce trebuie combătute şi îndepărtate din viaţa unui neam.” La rândul său, în „Pentru legionari”, Corneliu Zelea Codreanu scria: „Jidanii ne sunt duşmani şi în această calitate ne urăsc, ne otrăvesc, ne extermină. Conducătorii români care se aşează pe aceeaşi linie cu ei, sunt mai mult decât duşmani: sunt trădători. (...) Democraţia sfarmă unitatea neamului românesc, împrăştiindu-l în partide, învrăjbindu-l şi expunîndu-l dezbinat în faţa blocului unit al puterii iudaice, într-un moment greu al istoriei sale. Democraţia transformă milioanele de jidani în cetăţeni români. Făcîndu-i egali cu românii. Dîndu-le aceleaşi drepturi în stat. Egalitate? Pe ce bază? Noi suntem aici de mii de ani. Cu plugul şi cu arma. Cu munca şi cu sângele nostru. De unde egalitate cu cei ce sunt de abia de 100, de 10 sau de 5 ani, aici? Egalitate? După o veche maximă, egalitate înseamnă a trata inegal lucrurile inegale. Pe ca bază cer jidanii tratament egal, drepturi politice egale cu ale românilor? Democraţia este în slujba marii finanţe. Din cauza sistemului costisitor şi a concurenţei dintre diferite grupări, democraţia cere să fie alimentată cu bani mulţi. Ca o consecinţă firească ajunge sluga marii finanţe internaţionale jidăneşti care o subjugă, plătind-o.” Aşadar, oare chiar să fi scris Căpitanul una în cartea sa şi alta să le fi predicat camarazilor în tabãra de la Carmen Sylva? Eu unul, fie-mi permis, mă îndoiesc. Şi mă îndoiesc atât de tare încât cred că a spune că Mişcarea Legionară nu a fost antisemită e ca şi cum ai spune că Mişcarea Legionară nu a existat.

Mişcarea Legionară  a făcut în toţi anii aceia o legătură directă, practic cauzală, între numărul relativ mare al evreilor trăitori în acei ani în România şi situaţia proastă a ţării, politicianismul atât de degenerat şi corupţia gravă şi generalizată. În privinţa învăţământului universitar se cerea ultimativ instituirea regulii de „limitare a numărului jidanilor până la proporţia dintre numărul lor şi numărul total al românilor” („numerus clausus”). Este adevărat că în chiar mediile universitare se exprima o anumită îngrijorare cu privire la cine va conduce în viitor treburile publice, „cine va administra ţara şi cine va forma spiritul poporului român” dacă facultăţile pregăteau un număr foarte mare de alogeni. A fi preocupat de stabilirea adevărului istoric, aşa cum înţeleg eu lucrurile, ar putea să însemne inclusiv să compari, mutatis mutandis, situaţia acelor ani cu ceea ce se întâmplă astăzi în România. La recensământul din 1930 numărul evreilor fusese stabilit la puţin peste 750.000 la o populaţie totală de circa 18 milioane de locuitori (bineînţeles că legionarii şi Căpitanul aveau cifrele lor: „Noi credem că sunt în România între 2-2 1/2 milioane de jidani.”). În 2002 au fost număraţi 6.179 evrei la o populaţie totală de 21,7 milioane. În anii din urmă, în care numărul evreilor a fost şi este infinitezimal, mai mic de peste 100 de ori decât în perioada cealaltă, întreb, poate să conteste cineva că situaţia din România nu a fost de asemenea foarte proastă? Şi vorbim de ani în care România nu a avut la graniţele sale doi monştri, nazismul şi comunismul – ci contextul cel mai generos din întreaga sa istorie. Şi cu toate acestea, cu toată asistenţa şi cu toată presiunea pe care „integrarea euro-atlantică” a adus-o asupra elitei politice de la Bucureşti, cum putem caracteriza cele întâmplate în ultimele două decenii?

În cartea de căpătâi a Legiunii („Pentru legionari”), dar nu doar aici, coruperea politicienilor de către „jidani” – „cu milioane şi zeci de milioane" (dar şi cu pistolul la tâmplă, cumva? – întreb eu), "ca preţ al vânzării lor de neam” – a fost identificată cu răul mortal pentru România. Dacă ar fi trăit aceşti ultimi douăzeci de ani, oare cum ar mai fi explicat Căpitanul ceea ce s-a întâmplat în ţara sa? Cum de a fost posibil de pildã ca, mai ales la vârful politicii, corupţia să fie devastatoare iar ţara sa fruntaşă în toate clasamentele mondiale ale corupţiei, deşi „jidanii au pãrãsit teritoriul nostru” de câteva decenii?

În sfârşit, în mărturisirile sale, pe lângă cuvintele de înaltă cinstire pe care le-a adus foştilor săi camarazi şi Mişcării legionare, Mircea Dimitriu nu a exprimat nicio părere de rău şi nu a asumat nicio vină pentru nimic din cele întâmplate în acei ani. Pun în oglindă această atitudine (comuniştii au procedat la fel, dar şi ceilalţi politicieni, din epocă sau de azi) cu aceea a Casei Regale Române şi constat că inclusiv în această privinţă demnitatea urmaşilor lui Mircea Dimitriu încă mai are de cine să fie servită. În urmă cu un an Casa Regală a scos volumul „Coroana regală la 140 de ani”. Domnia Regelui Carol al II-lea este tratată de autorii volumului, Principesa Margareta şi Principele Radu, într-o manieră constituind ea însăşi o lecţie de istorie. Reproduc un singur pasaj din multele pe care aş putea să le reproduc: „Carol al II-lea a fost o personalitate controversată. El s-a lăsat nu o dată copleşit de slăbiciuni şi excese care au adus mult rău propriei persoane, Familiei şi, mai ales, ţării.” (New York Magazin, 16 septembrie 2009)

Istoria legionară: ad usum delphini? (II), articol publicat in anul 2009