Istoria legionară: ad usum delphini? (I)

Am citit mai demult un dialog pe care Liviu Vălenaş l-a purtat în urmă cu zece ani cu unul dintre foştii fruntaşi legionari, Mircea Dimitriu – colaborator apropiat, vreme de peste 60 de ani, al lui Horia Sima. Multe, foarte multe informaţii interesante în dialogul celor doi, care vor ajuta şi ele să se scrie istoria acelor ani dramatici (dialogul a fost consemnat în volumul "Mişcarea Legionară între adevăr şi mistificare – discuţie cu Mircea Micu", editura Marineasa, 2000).

Am totuşi şi câteva observaţii. Mircea Dimitriu, asemeni altor foşti responsabili legionari, spune că asasinarea lui Nicolae Iorga nu s-a făcut la ordinul Mişcării legionare. Mai mult, Horia Sima ar fi făcut tot ce a putut în acea zi ca să-l împiedice pe asasinul legionar (Traian Boeru) să-şi pună planul în aplicare. El ar fi cerut colaboratorilor săi „ca Boeru să fie interceptat si reţinut şi să se telefoneze lui Iorga, ca să plece de acasă (fapt ce a fost confirmat la procesul lui Boeru, de către soţia profesorului). Iorga însă a crezut că este o cursã şi a rămas acasă, ceea ce în cele din urmă i-a fost fatal. Boeru nu a mai putut fi reţinut la Ploieşti şi şi-a continuat cursa criminală spre Sinaia.” Asasinul, se spune, ar fi fost de fapt un agent al celor care au vrut să compromită şi să suprime Mişcarea legionară. „Deşi mai târziu”, spune Dimitriu, „a fost condamnat (în contumacie) la moarte în România, şi-a adus familia în Occident, cu viză de ieşire în regulă, dată de autorităţile comuniste de la Bucureşti. Menţionez că familia sa nu a avut de suferit, nici sub Antonescu, nici sub comunişti. A mai încercat, în 1954, cu ajutorul argaţilor lui (dizidenţi legionari) răpirea lui Horia Sima.”

Întrebat despre mobilul asasinării – în aceeaşi zi, 27 noiembrie 1940 – a profesorului de economie Virgil Madgearu („Ce avea Mişcarea Legionară cu el?”), fruntaşul legionar explică: „În echipa lui Boeru a fost şi Ştefan Cojocaru. Bănuiesc că el a avut iniţiativa. Fusese <trântit> la examen de Madgearu şi a vrut să se răzbune. În plus am aflat ulterior că Ştefan Cojocaru avea o soţie rusoaică. Este interesant că nu a fost implicat în procesul lui Boeru, deşi se afla în ţară. A ajuns ulterior în Germania, fiind internat la Rostock şi la Buchenwald. S-a reîntors în ţară şi a fost arestat de comunişti mult mai târziu decât ceilalţi.”

Atât timp cât nu este cu totul exclus ca în arhive să mai existe mărturii pe care încă nu le ştim, nu este cu totul exclus nici ca afirmaţiile lui Mircea Dimitriu să fie integral adevărate. Adică legionarii asasini ai lui Iorga şi Madgearu să fi fost agenţi ai duşmanilor din ţară şi din afară ai Legiunii. Dar acest fapt nu poate nicicum să disculpe organizaţia din care asasinii făceau parte – o organizaţie a cărei filosofie nu descuraja câtuşi de puţin, ba dimpotrivă, violenţa şi asasinatul politic. Să admitem că lucrurile chiar aşa au stat, şi că Mişcarea legionară a fost infiltrată cu agenţi care s-o compromită. Dar poate să însemne, oare, acest lucru că organizaţia nu a avut o imensă răspundere pentru cele întâmplate şi pentru consecinţele atât de dramatice despre care vorbim? Ar putea fi vreodată absolvită de o imensă răspundere o organizaţie care – să admitem – a putut fi infiltrată într-un asemenea mod şi cu asemenea consecinţe?

Mircea Dimitriu spune limpede că este posibil ca Ştefan Cojocaru, cel care a avut probabil iniţiativa asasinării lui Madgearu, să fi vrut să se răzbune pe profesor pentru că îl „trântise” la examen. Mărturisirea fostului secretar general al Mişcării – care poate să aibă semnificaţia unui act de o onestitate cu totul neobişnuită – este în mod sigur o acuză de o gravitate excepţională (foarte probabil şi involuntară) la adresa propriei organizaţii. Dacă lucrurile au stat cu adevărat aşa, atunci retorica legionarilor despre „elitele” care erau, despre „misiunea noastră sacră” şi „sacrificiile pentru ţară” se prea poate să fi fost îngrozitor de găunoasă şi, prin consecinţe, iresponsabilă în cel mai înalt grad şi vinovată în cel mai bun caz doar de crime prin imprudenţă.

Ce loc în istoria trecută şi viitoare mai poate revendica o organizaţie care „explică” în acest mod asemenea orori comise de membrii săi? Ce loc în istoria trecută şi viitoare mai poate să revendice o organizaţie ai cărei fruntaşi nici măcar în ultimele clipe ale vieţii lor nu exprimă un singur regret şi nu asumă nicio responsabilitate pentru asemenea orori? Desigur, nimeni nu ar trebui să uite nimic din împrejurările istorice dramatice ele însele în care aceste orori s-au petrecut – inclusiv faptul că mulţi legionari au fost asasinaţi ei înşişi doar pentru că s-au ridicat să-şi apere ţara de răul care o copleşea de peste tot, dinăuntru şi dinafară. Acesta este însă contextul ororilor şi nu justificarea lor.

Drumul către adevărul acelor ani e încă foarte complicat. Iar lucrul acesta ne spune că judecăţile definitive sunt riscante inclusiv în ce-i priveşte pe legionari. Asta e însă una, iar cu totul alta sunt judecăţile care tind să rescrie istoria, să-i aplice post-factum corecţii convenabile celor care au făcut-o.

Apropo de cât de complicată e calea către adevărul istoric, sunt date care arată că  atunci când i-a cerut lui I Ghe Duca să devină şeful guvernului, în noiembrie 1933, Regele Carol al II-lea i-a cerut inclusiv să anihileze Garda de Fier. Duca a iniţiat măsuri dure de represiune împotriva organizaţiei, măsuri vizînd s-o împiedice să participe la alegerile din decembrie 1933. Acest fapt, dar şi acuza că a încetăţenit mai multe zeci de mii de evrei (săptămâna viitoare mă voi referi şi la susţinerea lui Mircea Dimitriu că Mişcarea legionară nu ar fi fost antisemită), i-a făcut pe „Nicadori” să-l asasineze pe Duca, la Sinaia, în 29 decembrie 1933. Dacă aceste lucruri par să fie definitiv clarificate, cercetări relativ recente dau destul de sigur şi următorul fapt, care arată şi el, repet, cât de complicate au fost toate cele întâmplate în acei ani şi cât de dificil e să ajungi chiar şi astăzi la adevăr. Sunt date, deci, că Regele Carol al II-lea ar fi fost informat despre ce aveau de gând „Nicadorii”, după ce şeful Poliţiei Gabriel Marinescu primise o notă care deconspira întregul plan, însă Regele ar fi dat următoarea dispoziţie: „Ţine nota la birou şi n-o transmite mai departe”. Informarea fusese făcută, arată aceleaşi date, chiar de vărul unuia dintre asasinii primului ministru liberal, care era informator al Poliţiei. (New York Magazin, 9 septembrie 2009)

În legătură cu acest text şi partea a doua a lui poate fi văzut şi articolul "Epistolar", pe care l-am publicat în ianuarie 2010.

Istoria legionară: ad usum delphini? (I), articol publicat in anul 2009