Situaţiunea (XXXII)

Falsificatorii de vinuri vor mai fi căutînd şi azi reţeta minunii lui Iisus din Cana Galileii. / Am auzit doi primari de sectoare din Bucureşti spunînd că nu se vor lăsa până nu vor aduce o cursă de Formula 1 la Bucureşti. Oamenii ăştia visează curse de cai verzi pe pereţi. / Traian Băsescu are parte în ultimele luni de nişte şarje necruţătoare din partea lui Emil Constantinescu. Aproape nimic nu-l caracterizează mai bine pe actualul prezident decât cuvintele ca o ghilotină ale predecesorului. Băsescu este opera Securităţii, a unei părţi a intelectualităţii şi a presei post-decembriste. El a fost făcut preşedinte printr-o manipulare mediatică fără precedent. Numai prin manipulare un nomenclaturist şi un colaborator permanent al Securităţii a putut fi prezentat ca un luptător împotriva comunismului şi Securităţii din care el însuşi a făcut parte. Numai printr-o manipulare un personaj inculpat la instanţa supremă în cel mai mare proces de corupţie din România, dosarul Flota, poate fi prezentat ca un luptător împotriva corupţiei. Inepţiile debitate de acest bădăran când era primar al Capitalei au fost tratate de ziarişti cu simpatie şi amuzament, făcînd din el un personaj foarte popular. Asta ne spune azi d-l Constantinescu despre Băsescu. Şi poate cineva să-i conteste măcar o singură virgulă? Sigur că nu poate!  Şi totuşi, o problemă avem şi aici, şi anume de ce vine atât de târziu fostul preşedinte să spună aceste lucruri? Şi de ce nu vorbeşte el şi despre anii mandatului său prezidenţial, în care Băsescu comitea lucruri încă şi mai grave decât mitocăniile şi inepţiile de la Primărie? Ani în care pe mine fostul preşedinte m-a azvârlit fără să clipească de la Departamentul de control al Guvernului pentru singura vină de a mă fi ocupat (şi) de gravele ilegalităţi comise de ministrul de la acea dată al Transporturilor (dosarele Flota şi Apartamentul). Ani în care pe Victor Ciorbea l-a alungat de la Palatul Victoria, provocînd apoi – foarte grav şi foarte neclar şi astăzi – toată degringolada guvernării ţărăniste, numai pentru că aşa voia Băsescu (despre care avem toate motivele să credem că actualul său critic ştia şi atunci că este o „operă a Securităţii). Într-o vreme în care se întâmplau toate acestea, şi în care Băsescu era răsfăţatul tuturor, de la preşedintele Constantinescu la ultimul ziarist, eu eram singurul – îmi pare rău, dar chiar singurul – care spuneam lucrurilor pe nume. Într-un articol din vara lui 2000 („Un măgar cu coarne de cerb”), ca să dau numai exemplul acesta, scriam între multe altele: „Din cauze pe care îmi este greu să le desluşesc, aproape nimeni pare să nu bage de seamă ca ascensiunea impetuoasă a lui Traian Băsescu este de fapt o expresie foarte concentrată a decadenţei pe care clasa politică românească o cunoaşte la mai bine de un deceniu de la revoluţie. Ştiu cazuri în care ziarişti sau intelectuali dintre cei mai onorabili au ezitat să vorbească despre impostura şi grosolănia lui Basescu pe motiv că acesta ar avea, totuşi, vezi Doamne, <o imagine publică foarte pozitivă> ori că <este mai bine să nu ai de-a face cu un asemenea individ>. Despre performanţele politice şi mai ales ministeriale ale acestuia s-a scris de cele mai multe ori după ureche şi cu exagerări care astăzi încep să se răzbune (cum se întâmplă de fiecare dată atunci când, cum se spune, măgarului i se pun coarne de cerb). Faptul că acestui om îi este trecut practic totul cu vederea pare să avertizeze că la noi răul şi dimensiunile lui sunt încă departe de a putea fi explorate. Şi că Traian Băsescu va face o foarte lungă şi stralucită carieră politică.” Fără discuţie, Emil Constantinescu face azi un lucru bun spunînd, chiar şi atât de târziu, aceste adevăruri. Singura problemă este însă că aşa ceva ar trebui făcut, mai ales dacă vrei să fii credibil, asumîndu-ţi deschis ceea ce tu însuţi ai greşit în trecut, contribuind astfel şi tu la situaţia pe care o critici azi. / Convins că dacă va fi alungat de la Cotroceni tot o să se afle, Traian Băsescu a mai mărturisit o nenorocire: după alegerile trecute din Republica Moldova, cu ajutorul lui Iurie Roşca şi al partidului lui, i-a susţinut pe Voronin şi comuniştii săi să formeze majoritatea parlamentară şi să-şi impună preşedintele. Să nu uităm, deci, nici acest lucru. / Pe Soljeniţîn l-a cinstit şi l-a repus în drepturi preşedintele Vladimir Putin, fost agent al KGB, în timp ce Paul Goma se află şi astăzi în exil, cu statutul de refugiat politic. Ne este nouă permis, mă rog frumos, să tragem de aici concluzia că securiştii sunt mai nenorociţi decât kaghebiştii? / Nu mai există vreun intelectual care după 1990 să fi ocupat atâtea posturi de demnitar câte-a ocupat, în mai toate guvernările, Andrei Pleşu: ministru al Culturii în primele două Guverne FSN-iste de după decembrie 1989, ministru de Externe în Guvernul CDR (din partea PD-FSN), membru al Colegiului CNSAS (mandatar al aceluiaşi PD-FSN), respectiv consilier al prezidentului, FSN-ist şi el, Traian Băsescu (iar după, rapsod neobosit al numitului). Asemeni bunilor amici Liiceanu, Patapievici şi Dinescu, Pleşu a mai fost şi un vânător neîntrecut de stipendii şi alte beneficii din conturile celor mai veroşi miliardari ai tranziţiei dar şi din avutul public (vezi între altele sumele mari plătite de Institutul cultural român pentru publicarea cărţilor sale). De parcă nimic din toate astea nu s-ar fi întâmplat, Pleşu le-a dat de curând celor de la Adevărul un interviu constînd – cum ne-o spune şi titlul, „N-am să mai apuc un alt chip al acestei ţări” –  într-o o lungă lamentaţie şi un rechizitoriu neîndurător la adresa altora. Încât rămâne cum tocmai am mai spus: Andrei Pleşu sau dilema ca impostură. / Foarte bine, furăciunile de câteva sute de mii de euro ale Monicăi Ridzi şi Elenei Udrea trebuie denunţate până la capăt şi pedepsite, inclusiv ca să se demonteze impostura „justiţiarilor” Băsescu & Co. Dar mai departe, cei care se pregătesc să le ia locul impostorilor vor clarifica ei şi pedepsi şi adevăratul jaf, de multe zeci de miliarde de euro, de după 1990? / Apropo de „relaţiile cu Republica Moldova”, nu e nicio îndoială că, fără Stalin la Kremlin şi fără nenorocirile făcute de politicienii de la Bucureşti în aceste ultime două decenii, lucrurile ar fi stat cu totul şi cu totul altfel. (New York Magazin, 12 august 2009)

Situaţiunea (XXXII), articol publicat in anul 2009