Situaţiunea
Parafrazînd, cei vinovaţi de dezastrul în care au adus ţara, nu trebuie să se bizuie pe încetineala cu care vine pedeapsa. Rar s-a întâmplat ca vinovaţii să scape nepedepsiţi.
Complici împotriva adevărului
În cursul anului 1990, am fost, alături de colegii aparţinînd Acţiunii „Pentru dreptate militară” şi Comitetului de acţiune pentru democratizarea armatei (CADA), unul dintre ofiţerii cei mai perseverenţi militînd – inclusiv public, dar fără să încălcăm vreo reglementare legală sau militară – pentru modernizarea şi depolitizarea armatei şi pentru clarificarea implicării unor generali în represiunea din decembrie 1989. Ministrul de la acea vreme, generalul Stănculescu (astăzi soldat şi condamnat la 15 ani de închisoare), dar şi destui alţi generali, mai fiecare simţindu-se ameninţat de ideile „subversive”, m-au tratat ca atare – totul culminînd cu trecerea mea în rezervă, abuzivă şi nelegală, în noiembrie 1990. Despre cele întâmplate în acele luni, dar şi despre mizeria de care am avut recent parte, pe tema asta, dinspre „justiţia română”, sper să am ocazia să vorbesc cât mai curând.
În vara – toamna lui 1990, persecuţiile şi şicanele de mai toate felurile se înmulţiseră aproape insuportabil. Eram vânat încontinuu, în tot ce făceam. La începutul lunii noiembrie, de la un ofiţer din comandamentul unităţii (un regiment de tancuri din Bucureşti), am aflat că se preconiza ca batalionul de infanterie la comanda căruia mă aflam să organizeze o formaţie care să intervină, "la nevoie", la mitingul pe care Alianţa Civică îl anunţase pentru data de 15 noiembrie. Date fiind simpatia foarte mare de care se bucura recent înfiinţata A.C. şi amploarea mitingului pe care mai toată lumea o anticipa (şi care ulterior avea să fie confirmată chiar peste aşteptări), puterea FSN-istă intrase în panică şi se manifesta în consecinţă. Încât nu aveam nici cea mai mică îndoială că va recurge la forţă dacă s-ar fi simţit ameninţată în vreun fel de mitingul Alianţei. În acelaşi timp, aveam toate datele să cred că şefii mi-ar fi dat mie respectiva misiune – le ştiam bine sentimentele şi intenţiile faţă de mine. Că în cele din urmă s-ar fi ajuns sau nu la intervenţia împotriva manifestanţilor, aveam de asemenea toate motivele să nu mă îndoiesc că numirea mea la comanda subunităţii în cauză, prin „ordinul de zi pe unitate”, ar fi avut oricum darul să mă compromită.
Conştient de toate acestea, la data de 5 noiembrie am adresat comandantului regimentului un raport scris (cu numărul CR 205, înregistrat în registrul documentelor nesecrete), în care solicitam ca în cazul în care unitatea va pregăti o asemenea subunitate de intervenţie să nu fiu numit la comanda ei. Demersul meu avea în vedere, bineînţeles, faptul că la data aceea (la fel ca şi în decembrie 1989 dar şi în iunie 1990, când a fost implicată totuşi în evenimentele de atunci) armata nu avea, prin lege, a îndeplini asemenea misiuni. Dacă din punct de vedere legal lucrurile nu ar fi stat cum spun, se înţelege de la sine că pentru cererea mea aş fi riscat să fiu acuzat de insubordonare. Peste nici două săptămâni, pe 17 noiembrie 1990, aveam să fiu trecut în rezervă de ministrul Stănculescu, la propunerea comandanţilor mei. Deşi – împotriva legii şi regulamentelor militare (cu pretextul că ar fi „secrete”) – actele cuprinzînd motivele pentru care împotriva mea fusese luată această măsură extremă nu mi-au fost comunicate, aveam şi am şi azi toate motivele să cred că gestul pe care îl făcusem în 5 noiembrie contase şi el în ceea ce mi se întâmpla.
La puţine săptămâni după, pentru aproape zece ani de atunci încolo, am ales să-mi leg destinul public şi aspiraţiile de ale celor din Alianţa Civică. Bineînţeles că, atunci dar şi în câteva rânduri de-a lungul anilor, am spus şi noilor mei camarazi despre cele întâmplate în noiembrie 1990. În două sau trei ocazii am făcut-o şi public, câteva ziare reţinînd cele relatate de mine. Între altele, în 30 ianuarie 1997, cotidianul „Libertatea” a publicat o scurtă notă biografică a mea (eram deja „celebrul” şef al Departamentului de Control al Guvernului), notă care consemna şi acel episod. Pe 11 februarie, ministrul de atunci al Apărării, Victor Babiuc – colegul din Guvern, nu-i aşa? – face (puţin cam suspect prin întârziere) ceva ce nu mai făcuse nimeni până atunci: contestă că cele susţinute de mine ar fi adevărate. Ziariştii de la „Libertatea”, ca oricine altcineva în locul lor, iau de bune afirmaţiile ministrului (totuşi, un ministru e un ministru, şi nu un pungaş pe care să-l pui la detectorul de minciuni) şi publică „replica” lui Babiuc sub titlul „Ministerul Apărării îl face mincinos pe Valerian Stan”. În esenţă, nici vorbă ca eu să fi făcut ce spusesem că am făcut, şi nici vorbă ca după 1989 să se fi pus vreodată problema ca armata să primească misiuni dintre cele despre care vorbisem eu. Ceea ce, după câţiva ani, avea să se dovedească o minciună sfruntată, atunci când presa a ajuns la documente oficiale, inclusiv ale MApN, care probau implicarea armatei în acţiuni de acest gen (prin operaţiunea „Nufărul”, de exemplu, în evenimentele din iunie 1990 – vezi, între altele, „Operaţiunea <Nufărul>, cu tancurile peste manifestanţi”, în „România liberă” din 13 iunie 2005; dar şi mai târziu, chiar cu puţine luni înainte de mitingul A.C. din noiembrie 1990, MApN stabilea în sarcina armatei astfel de misiuni – operaţiunea „Clopoţelul”, Nota telefonică 4459/26.08.1990 ş.a., vezi interviul cu subsemnatul în numărul 48 din decembrie 1990 al revistei „Expres”). Aşadar, Babiuc minţea cu neruşinare, şi o făcea ştiind bine că de vreme ce actele trecerii mele în rezervă şi toate celelalte erau la ei, „secretizate” şi bine ferecate în arhive, eu nu puteam să mă apăr decât cu vorbe.
Dacă atacul mincinos al ministrului FSN-ist nu m-a mirat câtuşi de puţin, am fost destul de suprins când (după ce Babiuc şi camarazii săi, dar şi „ai mei”, de pe la P.N.Ţ. şi A.C., m-au înlăturat de la Departamentul de Control) „colegii” Ana Blandiana şi Romulus Rusan mi-au sugerat, destul de intempestiv şi parcă şi ultimativ, că poate ar fi bine să clarific ce era cu povestea în care mă contrazisese Babiuc. Ideea mi se păruse cam stranie, dar şi, într-un fel, bine venită – cei doi zicîndu-mi că vorbiseră cu „colegul ţărănist” Dudu Ionescu să caute în registre şi în celelalte documente de la armată raportul meu din noiembrie 1990. Cred că era primăvara lui 1998, când Dudu Ionescu (un personaj extrem de dubios, asemeni camaradului Opriş – ambii însă favoriţi ai Anei Blandiana) ajunsese pentru câteva luni titular la Apărare. Am dat informaţiile necesare: numărul şi data actului, unitatea militară la care fusese înregistrat şi tot ce mai crezusem că o să poată ajuta. Peste puţin timp, ministrul a venit la A.C. spunînd că nici vorbă să găsească ce vorbisem, deşi ”colaboratorii săi căutaseră cum nu se putuse mai atent”. În clipa următoare, am simţit privirea piezişă şi arzând de reproş a „colegilor civici”. Iar timp de doi ani, până când am plecat de la Alianţă – într-o perioadă în care îmi devenise evident că popularitatea pe care mi-o adusese prestaţia de la Guvern îi deranja pe fruntaşii A.C. – aveam să resimt reverberant, aproape şicanator şi profund nedrept (dar şi deloc singular) acel reproş.
Mă consolasem peste ani cu gândul că subofiţerul căruia îi predasem raportul în toamna lui 1990 făcuse ce ştiu că, înainte de 1989, aceşti subofiţeri (oameni ai comandanţilor, C.I.-ştilor şi Partidului) făceau de multe ori – nu înregistrau rapoartele „problematice” decât după ce le vedeau şi dacă îşi dădeau acordul şefii lor. Ajunsesem să cred că subofiţerul nu-mi înregistrase raportul – din cale afară de „problematic”, evident – şi că îmi dăduse un număr de înregistrare fictiv , „din burtă”, în jargonul breslei.
În primăvara lui 2008, însă, pe timpul procesului deschis Ministerului Apărării pentru trecerea ilegală şi abuzivă în rezervă, am încercat marea cu degetul şi am scris celor două unităţi de arhivă ale MApN, acolo unde Dudu Ionescu căutase „cum nu se putuse mai atent”. Răspunsurile primite (scrisorile 2644 din 4 aprilie 2008 a comandantului UM 02490 S Piteşti, respectiv 1402 din 28 mai 2008 a UM 02405 Piteşti) au fost o dublă supriză: prin prima scrisoare mi se spunea, pe de o parte, că raportul apare înregistrat în documentele de evidenţă ale UM 01046 Bucureşti (mai exact în Registrul RU 4365/26.06.1989) astfel: „- La rubrica <Cuprinsul pe scurt al scrisorii/problema solicitată sau sesizată> a fost înscris <să fie lăsate sarcini stricte în limita atribuţiilor de serviciu> iar la rubrica <Modul cum s-a rezolvat> este înscris următorul conţinut: <soluţionat favorabil, a fost trecut în rezervă, înaintat raportul la UM 01035”), iar pe de altă parte mi se preciza că UM 02405 (care deţinea cealaltă parte a arhivei) urma să identifice raportul şi să-mi dea fotocopia cerută. Al doilea răspuns, de la 02405, a doua surpriză, de data asta şi mai mare: raportul găsit înregistrat de UM 02490 este de negăsit ca act în sine. Cu alte cuvinte, actul a dispărut fără urmă (răspuns pe care ulterior l-am primit şi la alte câteva cereri pe care le-am făcut Ministerului, neîmpăcat cu gândul unei asemenea bătăi de joc).
Recapitulez, scrutez trecutul şi mi se sparie gândul: dar dacă toate minciunile, nedreptăţile şi şicanele de care am avut şi am parte de atâţia ani conjugă neîntâmplător nişte complicităţi atât de amestecate? (New York Magazin, 3 iunie 2009)
P.S. 1: Pe data de 2 iunie 2009, am transmis redacţiei ziarului „Libertatea” (aparţinînd trustului Ringier) solicitarea ca, pe baza noilor informaţii, să facă rectificarea necesară – lucru care nu s-a întâmplat, fără a-mi fi dată vreo explicaţie.
P.S. 2: „Dispariţia” din arhive a raportului meu sugerează că nu este întâmplător nici răspunsul care mi-a fost dat constant (între 2003 şi 2009, inclusiv în cadrul unui proces judiciar pe care l-am deschis) că în arhive nu există acte pe care Securitatea să le fi întocmit pe numele meu – deşi, între mai multe altele, în vara anului 1986, de exemplu, comandatul unităţii în care eram ofiţer m-a acuzat în public de "atitudine duşmănoasă faţă de conducerea Partidului" şi m-a ameninţat că "ştim bine asta şi noi, şi organele care trebuie să ştie".
P.S. 3: Că afimaţiile fostului ministru al Apărării, Victor Babiuc, potrivit cărora nici nu s-ar fi pus problema ca armata să intervină la mitingul Alianţei Civice din 15 noiembrie 1990, sunt neadevărate rezultă inclusiv dintr-un Comunicat al MApN, din chiar preziua mitingului AC, în care se făcea explicită hotărârea conducerii armatei de a interveni pentru "apărarea ordinii de drept". În aceeaşi zi, un articol publicat în ziarul „Adevărul” (o portavoce, în acei ani, a mediilor militare cele mai retrograde) - „Ape cam tulburi prin C.A.D.A. şi în jurul ei” - pleda şi el explicit pentru ideea deplinei legitimităţi a unei intervenţii a armatei la mitingul A.C.
În vara – toamna lui 1990, persecuţiile şi şicanele de mai toate felurile se înmulţiseră aproape insuportabil. Eram vânat încontinuu, în tot ce făceam. La începutul lunii noiembrie, de la un ofiţer din comandamentul unităţii (un regiment de tancuri din Bucureşti), am aflat că se preconiza ca batalionul de infanterie la comanda căruia mă aflam să organizeze o formaţie care să intervină, "la nevoie", la mitingul pe care Alianţa Civică îl anunţase pentru data de 15 noiembrie. Date fiind simpatia foarte mare de care se bucura recent înfiinţata A.C. şi amploarea mitingului pe care mai toată lumea o anticipa (şi care ulterior avea să fie confirmată chiar peste aşteptări), puterea FSN-istă intrase în panică şi se manifesta în consecinţă. Încât nu aveam nici cea mai mică îndoială că va recurge la forţă dacă s-ar fi simţit ameninţată în vreun fel de mitingul Alianţei. În acelaşi timp, aveam toate datele să cred că şefii mi-ar fi dat mie respectiva misiune – le ştiam bine sentimentele şi intenţiile faţă de mine. Că în cele din urmă s-ar fi ajuns sau nu la intervenţia împotriva manifestanţilor, aveam de asemenea toate motivele să nu mă îndoiesc că numirea mea la comanda subunităţii în cauză, prin „ordinul de zi pe unitate”, ar fi avut oricum darul să mă compromită.
Conştient de toate acestea, la data de 5 noiembrie am adresat comandantului regimentului un raport scris (cu numărul CR 205, înregistrat în registrul documentelor nesecrete), în care solicitam ca în cazul în care unitatea va pregăti o asemenea subunitate de intervenţie să nu fiu numit la comanda ei. Demersul meu avea în vedere, bineînţeles, faptul că la data aceea (la fel ca şi în decembrie 1989 dar şi în iunie 1990, când a fost implicată totuşi în evenimentele de atunci) armata nu avea, prin lege, a îndeplini asemenea misiuni. Dacă din punct de vedere legal lucrurile nu ar fi stat cum spun, se înţelege de la sine că pentru cererea mea aş fi riscat să fiu acuzat de insubordonare. Peste nici două săptămâni, pe 17 noiembrie 1990, aveam să fiu trecut în rezervă de ministrul Stănculescu, la propunerea comandanţilor mei. Deşi – împotriva legii şi regulamentelor militare (cu pretextul că ar fi „secrete”) – actele cuprinzînd motivele pentru care împotriva mea fusese luată această măsură extremă nu mi-au fost comunicate, aveam şi am şi azi toate motivele să cred că gestul pe care îl făcusem în 5 noiembrie contase şi el în ceea ce mi se întâmpla.
La puţine săptămâni după, pentru aproape zece ani de atunci încolo, am ales să-mi leg destinul public şi aspiraţiile de ale celor din Alianţa Civică. Bineînţeles că, atunci dar şi în câteva rânduri de-a lungul anilor, am spus şi noilor mei camarazi despre cele întâmplate în noiembrie 1990. În două sau trei ocazii am făcut-o şi public, câteva ziare reţinînd cele relatate de mine. Între altele, în 30 ianuarie 1997, cotidianul „Libertatea” a publicat o scurtă notă biografică a mea (eram deja „celebrul” şef al Departamentului de Control al Guvernului), notă care consemna şi acel episod. Pe 11 februarie, ministrul de atunci al Apărării, Victor Babiuc – colegul din Guvern, nu-i aşa? – face (puţin cam suspect prin întârziere) ceva ce nu mai făcuse nimeni până atunci: contestă că cele susţinute de mine ar fi adevărate. Ziariştii de la „Libertatea”, ca oricine altcineva în locul lor, iau de bune afirmaţiile ministrului (totuşi, un ministru e un ministru, şi nu un pungaş pe care să-l pui la detectorul de minciuni) şi publică „replica” lui Babiuc sub titlul „Ministerul Apărării îl face mincinos pe Valerian Stan”. În esenţă, nici vorbă ca eu să fi făcut ce spusesem că am făcut, şi nici vorbă ca după 1989 să se fi pus vreodată problema ca armata să primească misiuni dintre cele despre care vorbisem eu. Ceea ce, după câţiva ani, avea să se dovedească o minciună sfruntată, atunci când presa a ajuns la documente oficiale, inclusiv ale MApN, care probau implicarea armatei în acţiuni de acest gen (prin operaţiunea „Nufărul”, de exemplu, în evenimentele din iunie 1990 – vezi, între altele, „Operaţiunea <Nufărul>, cu tancurile peste manifestanţi”, în „România liberă” din 13 iunie 2005; dar şi mai târziu, chiar cu puţine luni înainte de mitingul A.C. din noiembrie 1990, MApN stabilea în sarcina armatei astfel de misiuni – operaţiunea „Clopoţelul”, Nota telefonică 4459/26.08.1990 ş.a., vezi interviul cu subsemnatul în numărul 48 din decembrie 1990 al revistei „Expres”). Aşadar, Babiuc minţea cu neruşinare, şi o făcea ştiind bine că de vreme ce actele trecerii mele în rezervă şi toate celelalte erau la ei, „secretizate” şi bine ferecate în arhive, eu nu puteam să mă apăr decât cu vorbe.
Dacă atacul mincinos al ministrului FSN-ist nu m-a mirat câtuşi de puţin, am fost destul de suprins când (după ce Babiuc şi camarazii săi, dar şi „ai mei”, de pe la P.N.Ţ. şi A.C., m-au înlăturat de la Departamentul de Control) „colegii” Ana Blandiana şi Romulus Rusan mi-au sugerat, destul de intempestiv şi parcă şi ultimativ, că poate ar fi bine să clarific ce era cu povestea în care mă contrazisese Babiuc. Ideea mi se păruse cam stranie, dar şi, într-un fel, bine venită – cei doi zicîndu-mi că vorbiseră cu „colegul ţărănist” Dudu Ionescu să caute în registre şi în celelalte documente de la armată raportul meu din noiembrie 1990. Cred că era primăvara lui 1998, când Dudu Ionescu (un personaj extrem de dubios, asemeni camaradului Opriş – ambii însă favoriţi ai Anei Blandiana) ajunsese pentru câteva luni titular la Apărare. Am dat informaţiile necesare: numărul şi data actului, unitatea militară la care fusese înregistrat şi tot ce mai crezusem că o să poată ajuta. Peste puţin timp, ministrul a venit la A.C. spunînd că nici vorbă să găsească ce vorbisem, deşi ”colaboratorii săi căutaseră cum nu se putuse mai atent”. În clipa următoare, am simţit privirea piezişă şi arzând de reproş a „colegilor civici”. Iar timp de doi ani, până când am plecat de la Alianţă – într-o perioadă în care îmi devenise evident că popularitatea pe care mi-o adusese prestaţia de la Guvern îi deranja pe fruntaşii A.C. – aveam să resimt reverberant, aproape şicanator şi profund nedrept (dar şi deloc singular) acel reproş.
Mă consolasem peste ani cu gândul că subofiţerul căruia îi predasem raportul în toamna lui 1990 făcuse ce ştiu că, înainte de 1989, aceşti subofiţeri (oameni ai comandanţilor, C.I.-ştilor şi Partidului) făceau de multe ori – nu înregistrau rapoartele „problematice” decât după ce le vedeau şi dacă îşi dădeau acordul şefii lor. Ajunsesem să cred că subofiţerul nu-mi înregistrase raportul – din cale afară de „problematic”, evident – şi că îmi dăduse un număr de înregistrare fictiv , „din burtă”, în jargonul breslei.
În primăvara lui 2008, însă, pe timpul procesului deschis Ministerului Apărării pentru trecerea ilegală şi abuzivă în rezervă, am încercat marea cu degetul şi am scris celor două unităţi de arhivă ale MApN, acolo unde Dudu Ionescu căutase „cum nu se putuse mai atent”. Răspunsurile primite (scrisorile 2644 din 4 aprilie 2008 a comandantului UM 02490 S Piteşti, respectiv 1402 din 28 mai 2008 a UM 02405 Piteşti) au fost o dublă supriză: prin prima scrisoare mi se spunea, pe de o parte, că raportul apare înregistrat în documentele de evidenţă ale UM 01046 Bucureşti (mai exact în Registrul RU 4365/26.06.1989) astfel: „- La rubrica <Cuprinsul pe scurt al scrisorii/problema solicitată sau sesizată> a fost înscris <să fie lăsate sarcini stricte în limita atribuţiilor de serviciu> iar la rubrica <Modul cum s-a rezolvat> este înscris următorul conţinut: <soluţionat favorabil, a fost trecut în rezervă, înaintat raportul la UM 01035”), iar pe de altă parte mi se preciza că UM 02405 (care deţinea cealaltă parte a arhivei) urma să identifice raportul şi să-mi dea fotocopia cerută. Al doilea răspuns, de la 02405, a doua surpriză, de data asta şi mai mare: raportul găsit înregistrat de UM 02490 este de negăsit ca act în sine. Cu alte cuvinte, actul a dispărut fără urmă (răspuns pe care ulterior l-am primit şi la alte câteva cereri pe care le-am făcut Ministerului, neîmpăcat cu gândul unei asemenea bătăi de joc).
Recapitulez, scrutez trecutul şi mi se sparie gândul: dar dacă toate minciunile, nedreptăţile şi şicanele de care am avut şi am parte de atâţia ani conjugă neîntâmplător nişte complicităţi atât de amestecate? (New York Magazin, 3 iunie 2009)
P.S. 1: Pe data de 2 iunie 2009, am transmis redacţiei ziarului „Libertatea” (aparţinînd trustului Ringier) solicitarea ca, pe baza noilor informaţii, să facă rectificarea necesară – lucru care nu s-a întâmplat, fără a-mi fi dată vreo explicaţie.
P.S. 2: „Dispariţia” din arhive a raportului meu sugerează că nu este întâmplător nici răspunsul care mi-a fost dat constant (între 2003 şi 2009, inclusiv în cadrul unui proces judiciar pe care l-am deschis) că în arhive nu există acte pe care Securitatea să le fi întocmit pe numele meu – deşi, între mai multe altele, în vara anului 1986, de exemplu, comandatul unităţii în care eram ofiţer m-a acuzat în public de "atitudine duşmănoasă faţă de conducerea Partidului" şi m-a ameninţat că "ştim bine asta şi noi, şi organele care trebuie să ştie".
P.S. 3: Că afimaţiile fostului ministru al Apărării, Victor Babiuc, potrivit cărora nici nu s-ar fi pus problema ca armata să intervină la mitingul Alianţei Civice din 15 noiembrie 1990, sunt neadevărate rezultă inclusiv dintr-un Comunicat al MApN, din chiar preziua mitingului AC, în care se făcea explicită hotărârea conducerii armatei de a interveni pentru "apărarea ordinii de drept". În aceeaşi zi, un articol publicat în ziarul „Adevărul” (o portavoce, în acei ani, a mediilor militare cele mai retrograde) - „Ape cam tulburi prin C.A.D.A. şi în jurul ei” - pleda şi el explicit pentru ideea deplinei legitimităţi a unei intervenţii a armatei la mitingul A.C.
Complici împotriva adevărului, articol publicat in anul 2009
