Mirat ca demascarea Securitatii s-a pornit abia acum, în anii domniei
lui Traian Basescu (atât cât s-a pornit si fara sa avem vreo garantie ca
nu-i si asta vreo alta farsa), Liviu Cangeopol se întreba recent "De ce
sub Emil Constantinescu, purul, curatul, democratul nostru presedinte,
nu s-a facut nimic din toate acestea? De ce a trebuit sa vina un fost
membru al nomenklaturii, un fost colaborator al Securitatii, un fost
corifeu al FSN ca s-o faca? Abia când vom vedea dosarul de securist
fervent al d-lui Constantinescu vom întelege mai bine ce s-a întâmplat
în România acestor ani. E frumos ca Doina Cornea l-a demascat pe agentul
Eugen Uricariu, dar de ce nu spune nimic despre cel pe care l-a omenit
cu eticheta de "primul presedinte democrat al românilor"?
Evident
ca întrebarile lui Liviu Cangeopol sunt retorice. Dar câti dintre
compatriotii lui Liviu Cangeopol, vorbesc de milioanele de români cu
drept de vot, înteleg ce întelege el? Sau, ca sa revin la ce scriam în
urma cu doua saptamâni, câti dintre români au înteles uriasa manipulare
din zilele mineriadei din iunie 1990? Mai mult, câti dintre
intelectualii care au înteles foarte bine toate acestea au iesit sa
vorbeasca oamenilor despre raul imens pe care îl traiau neconstienti?
Despre faptul ca Ion Iliescu si sistemul sau îsi asigurau sustinerea din
partea a milioane de români (ori evitau o contestare pe care o meritau
cu prisosinta), prin diversiuni si manipularea cea mai odioasa? Ca sa ma
refer numai la mineriadele din 1990, mi se pare daca nu foarte
reprezentativ macar avînd o oarecare semnificatie ceea ce s-a întâmplat
în cazul volumului de "dialoguri" ale lui Vladimir Tismaneanu cu Ion
Iliescu ("Marele soc din finalul unui secol scurt"). Un intelectual de
prima marime, un istoric profesionist, a ales sa asiste aproape
impasibil cum marele responsabil pentru cele întâmplate mistifica înca o
data, insolent, adevarul (ajutat cu o ilustratie fotografic-documentara
manipulînd si ea). Scriind despre cartea celor doi, istoricul Serban
Papacostea observa pe buna dreptate, într-un articol din revista "22"
("Marele soc" al mistificarii), ca "unul dintre viciile fundamentale ale
cartii este chiar deformarea deliberata a adevarului în cazul
mineriadelor din 1990 si 1991". Ceea ce, conchidea istoricul, "E
suficient pentru a întelege spiritul în care s-a desfasurat dialogul
dintre omul politic care înca se mai afla la conducerea tarii si
politologul venit de peste Ocean pentru a-i culege amintirile si
reflectiile".
Cum poate un intelectual sa impute omului de rând,
asa cum am vazut, "iresponsabilitatea", incultura si lipsa spiritului
civic ori "extremismul" - iar prin asta, în ultima instanta, mare parte a
raului din toti acesti ani - când pentru orice intelectual este limpede
ca lumina zilei (sau, în orice caz, ar trebui sa fie!) ca "democratia"
de dupa 1989 a fost orice altceva numai democratie nu? Vorbeam de raul
imens pe care Televiziunea publica l-a facut dezinformînd si manipulînd
constiintele oamenilor. Dar respectiva Televiziune nu a fost câtusi de
putin singura care a facut asa ceva. Televiziunile private - practic
toate, si mai ales în primii ani de dupa ce au aparut - au facut si ele
parte din arsenalul cu ajutorul caruia sistemul comunisto-securist s-a
înstapânit peste România post-comunista. Iar asta în special din
momentul în care devenise tot mai evident ca Televiziunea publica se
compromisese într-o masura care o facea tot mai ineficace. Am mai spus-o
si altadata, nimeni nu trebuie sa se îndoiasca prea tare ca patronii
presei private - Dan Voiculescu, Dinu Patriciu, fratii Paunescu, Adrian
Sârbu ori Sorin Ovidiu Vântu - au fost si sunt altceva decât niste
oameni foarte strâns legati, prin trecut si interese, de sistemul
comunisto-securist.
"Institutele de sondare a opiniei publice"
(începînd cu vestitul IRSOP) au fost cel de-al doilea instrument prin
care sistemul a manipulat constiinta si optiunile politice ale
oamenilor. Istoria lor e practic identica cu cea a televiziunilor.
Atunci când IRSOP-ul (de stat) s-a compromis iremediabil, au fost
înfiintate institute "private" - IMAS, CURS, Metro Media Transilvania.
Numai ca si acestea s-au aflat strict sub controlul oamenilor
sistemului. Dupa ce mai multi ani la rând au facut servicii foarte
importante sistemului - la conducerea IMAS, respectiv a MMT - Alin
Teodorescu si Vasile Dâncu au devenit înalti demnitari PSD. Tot o
recompensa pentru serviciile facute a fost, ca sa dau numai acest
exemplu, scutirea IMAS de plata unor mari datorii la bugetul de stat. În
vara lui 2005 scriam despre aceste lucruri si despre faptul "În urma cu
mai bine de doi ani, s-a aflat ca doi dintre cei mai cunoscuti
sociologi, foarte implicati în realizarea de sondaje de opinie publica,
au fost informatori ai Securitatii: Dorel Abraham si Dumitru Sandu
(primul, fost director general al CURS iar al doilea a lucrat la CURS si
a colaborat cu MMT). Suspiciuni privind colaborarea cu regimul
Ceausescu există însă si în cazul fostului director general al IMAS,
Alin Teodorescu". Ceea ce am scris în urma cu mai bine de un an ramâne
perfect valabil, doar ca între timp, de câteva saptamâni, suspiciunile
privindu-l pe Alin Teodorescu nu mai sunt suspiciuni ci certitudini
definitive - fostul sef al IMAS a fost informator al Securitatii. Si
totusi, aproape niciodata n-am auzit pe cineva vorbind despre aceste
lucruri. De parca nici n-ar fi existat ori ar fi o nimica toata.
Indiscutabil
ca mâhnirea intelectualilor de la GDS si Alianta Civica fata de cele
întâmplate la alegerile din 2000 (m-am referit la unele din ele în urma
cu doua saptamâni) sunt complet justificate. Dar, pentru Dumnezeu, cum
poti sa învinuiesti alegatorii, în termenii în care am vazut, pentru
situatia politica din tara? Evident ca nu sunt atât de nerezonabil încât
sa nu vad ca si la acest nivel sunt probleme. Exemplul pe care-l am de
fiecare data e legat tot de manipularea uriasa din zilele mineriadei din
iunie 1990, care a reusit sa acrediteze ideea unui pericol foarte mare
pentru tara - si pentru cei ce-si asumau, nu-i asa, raspunderea
"salvarii nationale". În aceste conditii, dar si în altele de care nu
mai am cum sa amintesc aici, cum ar fi putut oamenii simpli sa nu voteze
la alegerile care au urmat cu Ion Iliescu si ceilalti "salvatori ai
tarii lor"? Si totusi, câti dintre acesti oameni, au facut efortul -
minim - sa înteleaga ca Ion Iliescu si camarazii sai nu facusera decât
sa-i manipuleze în mod criminal? Vorbesc nu de zilele acelei farse
sinistre, în care diversiunea era perfecta, ci de anii în care
începusera sa mai ajunga si la ei informatii din care rezulta ca în
realitate Iliescu si Televiziunea lui mintisera ticalos atunci când,
vrînd sa zdrobeasca cu hoardele de mineri Piata Universitatii, au
inspaimântat o tara întreaga cu "armele si drogurile gasite în Piata",
cu "masinile de bani de la taranisti", cu "bandele de legionari atacînd
institutiile statului si Televiziunea" etc etc etc"? Or, din momentul în
care au avut dovada - sau macar un numar de semne - ca fusesera mintiti
si manipulati, si înca în niste împrejurari atât de grave, e destul de
greu sa mai justifici votul pe care ei l-au dat la alegerile care au
urmat lui Ion Iliescu si alor lui. Chiar daca, si asta e adevarat, în
numar tot mai mic de la un scrutin la altul. Evident ca îmi pare si mie
rau ca sub comunism românii s-au purtat cum s-au purtat (fara sa uit,
însa, nici cum au facut-o intelectualii însisi). Evident ca si pe mine
ma revolta ca numarul amatorilor de manele ori al fanilor lui Becali îl
întrece de, poate, sute de ori pe al celor care citesc. Dar chiar si asa
îmi e greu sa ajung la concluziile intelectualilor acuzatori. Cel putin
atâta timp cât ei însisi sunt departe de a fi facut ceea ce
pretutindeni si dintotdeauna intelectualii au facut si fac pentru
popoarele lor. Atâta timp cât dupa 1989, dar si înainte, multi
intelectuali români au abdicat de la misiunea lor în primul rând pentru
confortul propriu.
În sfârsit, în ultima parte a acestui text voi
mai propune câteva idei vrînd sa ajute sa raspunda la întrebarea daca
dupa 1989 românii chiar si-au meritat conducatorii pe care i-au avut.
P.S.
Eugen Istodor, ziarist la "Academia Catavencu" si "Cotidianul", în
solda lui Ovidiu Vântu, a avut recent acest dialog cu Norman Manea:
"- De ce disidentii ca Paul Goma înnebunesc treptat, cu cât sunt ei uitati?
- Este o întrebare pe care ar fi bine s-o adresati, mai întâi, celui sau celor în cauza."
Nemernicia
celor doi e atât de evidenta încât nu are nevoie de comentarii. Merita
doar consemnata, pentru cazul ca vreodata cineva va vrea sa scrie o
istorie a acestor mizerii.
(New York Magazin, 6 septembrie 2006)
O judecata neatenta (II), articol publicat in anul 2006