Biografii in cerneala simpatica

Asadar, Ioan T. Morar spune ca visez eu, ca "inventez" ca ar fi scris articole despre Ceausescu. Bineînteles ca nu visez si nu inventez nimic. Si e aproape sigur ca n-as fi scris vreodata despre asta daca nu l-as fi auzit cu urechile mele pe fostul ziarist al "Vietii studentesti" facînd caz, la Televiziunea publica, de faptul ca n-a scris niciodata despre Ceausescu. Ma uitam si nu-mi venea sa cred, stiind bine ca adevarul e altul.

Pe Ioan T. Morar l-am gasit scriind în presa comunista de pe la 1981 si pâna când Uciga-l Toaca si-a gasit sfârsitul în Cetatea Târgovistei. Telespectatorii care vor fi cunoscut acest detaliu probabil ca s-au întrebat mirati cum de-o fi reusit neprihanitul domn Morar o asemenea performanta. Stiut fiind ca, în anii despre care vorbim, nu puteai sa ai un asemenea statut în presa comunista fara sa faci dovada (inclusiv Securitatii!) ca esti un tovaras de nadejde. Iar o parte a dovezii consta în macar câteva articole slavind Partidul si pe Marele Conducator.

Fiindu-mi bine cunoscut ce-au facut si altii, as fi incorect sa nu spun ca scrisul lui Ioan T. Morar diferea oarecum de-al unora dintre confrati, multi dintre ei - foarte multi, mult prea multi - "formatori  de opinie" si ei pâna în zilele noastre. Si totusi, Ioan T. Morar a scris si el destule texte care nu au cum sa-i faca cinste. Am în fata unul din martie 1981, în care autorul cere ca "întregul corp didactic din învatamântul superior sa se ocupe de formarea complexa a personalitatii studentului, viitor specialist, de formarea lui politica". Stiind bine de la 1956, dar si din alte ocazii,  ce va sa zica sa nu iei seama la studentii neascultatori, Partidul si Securitatea nu se jucau cu "formarea lor politica". Iar presa "studenteasca" avea, cum se vede, misiunea ei. Si cum ar fi putut Partidul sa lucreze mai credibil si eficace pentru "formarea politica" a studentilor decât prin chiar vocea unora dintre ei, ca în cazul nostru, bunaoara? O atentie mare se dadea, la fel, "organizatiilor comuniste studentesti". Iar preopinentul meu era unul dintre ziaristii care scriau texte kilometrice despre, de-un exemplu, "Conferintele de dare de seama si alegeri, bilant si perspectiva în activitatea organizatiilor revolutionare de tineret universitar". Pentru ca nu prea am spatiu, prefer sa nu dau citate. Dar sa nu stea nimeni cu grija ca ziaristul n-a fost la înaltimea încrederii pe care Partidul o avea în el. Cu lucrurile astea nu se glumea, iar cei alesi erau, cum spun, tovarasi de nadejde, cu mult sârg si limba fina.

În replica trimisa la "New York Magazin", fostul ziarist al "Vietii studentesti" afirma nici mai mult nici mai putin decât ca: "Nu am scris articole despre Nicolae Ceausescu, nu veti gasi, oricât veti cauta în biblioteci". Ba ai scris, Ioan T. Morar, si nici n-am cautat prea mult ca sa constat ca adevarul e altul. Un exemplu din mai multele pe care ti le pot da se afla în editia din 30 septembrie 1987 al aceleiasi foi otravind mintea si sufletul multor generatii de studenti. Ca si altadata, lauzi aici "realizarili" Epocii de Aur si-l preamaresti pe Marele Cârmaci. Dar sa te citez exact, ca sa nu mai zici ca inventez: "Toate rezultatele remarcabile obtinute de cei mai tineri specialisti aflati în amfiteatrele studentiei reprezinta recunostinta pe care tânara generatie universitara a tarii o poarta partidului nostru, secretarului sau general, tovarasul Nicolae Ceausescu, pentru minunatele conditii de viata si învatatura de care beneficiaza viitorii nostri specialisti". Sau, în alt loc, scrii ca rezultatele la învatatura ale studentilor nu erau altceva decât "transpunerea în fapt a complexelor sarcini ce revin învatamântului superior românesc din hotarârile Congresului al XIII-lea al partidului, din tezele, ideile si orientarile reiesite din cuvântarea secretarului general al partidului, tovarasul Nicolae Ceausescu". Prin urmare, astfel stînd lucrurile, nu-mi mai ramâne decât sa ma întreb ce rost sa fi avut falsul pe care tocmai l-am dovedit? Sa fi contat autorul ca nimeni nu-l va sesiza? Ori ca tipografiile partidului foloseau cerneala simpatica si ca incantatiile ceausiste nu vor mai ajunge, dupa atâta timp, sub ochii celor vrînd sa vada cine si ce porcarii a mai scris în anii ororii comuniste? Sa fi contat si Ioan T. Morar, ca atâtia altii care fac la fel (Zoe Petre, si ea, unul din zecile de exemple), ca în istorie se poate intra pe cuvânt si cu biografii masluite? În replica sa, Ioan T. Morar ne spune, fara sa-l fi întrebat cineva, ca n-a fost colaborator "de nici un fel" al Securitatii. Sigur ca n-am cum sa contrazic o asemenea afirmatie, si e posibil ca adevarul sa fie acesta. Dar, ma întreb, dupa cele ce tocmai am vazut nu se pot ridica si aici semne de întrebare?

Si totusi, am mai spus-o si altadata, eu unul cred deja ca mai important decât ce-am facut fiecare dintre noi înainte de 1990 e ce-am facut dupa. Înainte, optiunile si atitudinile noastre au stat de prea multe ori sub semnul fricii de securistul din redactie, din facultate ori din cazarma. Sub semnul fricii ca mâine puteam ramâne fara servici sau înca si mai rau. Eram, în vara lui 1986, capitan într-un regiment din Bucuresti. Comandant, un individ care ma ura de moarte, era un ticalos ceausist, maiorul Carp, celebru dupa revolutie mai ales pentru reprimarea manifestantilor din Bucuresti, în decembrie 1989, si pentru scandalurile de coruptie în care a fost implicat ca general al Ministerului de Interne. În vara lui 1986, în curtea unitatii, de fata cu mai multi ofiteri (mi-i amintesc pe mr Balaci, cpt Uta, cpt Ghimpu, loctiitori ai sai), individul m-a acuzat, urlînd ca un apucat, de "atitudine dusmanoasa împotriva conducerii Partidului" si m-a amenintat ca "stim bine asta noi, dar si organele care trebuie sa stie". (Aduc aminte ca, dupa revolutie, cariera acestui nemernic a ajuns la apogeu, secretar general al MI, în anii guvernarii marelui anticomunist Emil Constantinescu si a taranistilor). M-am referit la cele întâmplate atunci doar ca sa se stie ca nu am nevoie sa-mi spuna cineva ce însemna si cum se suporta teroarea pe care o raspândeau arhanghelii comunismului criminal.

Asadar, si în cazul lui Ioan T. Morar, mi se pare mai important ce a facut dupa 1990, în anii în care fiecare am putut sa decidem ce facem cu viata noastra, cu destinul nostru public. Din pacate, Ioan T. Morar e departe de statutul pe care si-l aroga, acela de intelectual care judeca si de gardian al eticii publice. Daca mi-as propune, as avea foarte mult ce scrie pe tema asta. Dar pentru ca nu asa ceva mi-am propus aici, as aminti numai ca ziaristul de la "Academia Catavencu" si "Cotidianul" e unul dintre intelectualii multimiliardari care si-au facut averile mai ales din nenorocirea românilor tâlhariti de unii ca Sorin Ovidiu Vântu si Dinu Patriciu. La fel, Ioan T. Morar si publicatiile sale au fost printre cei care l-au atacat încontinuu pe Paul Goma - am mai spus si asta, cu aproape aceleasi metode si "argumente" cu care a facut-o si Securitatea. Desi celor nu foarte atenti ar putea sa li se para altfel, atitudinea fata de Paul Goma este foarte reprezentativa pentru scrisul si tot ce au facut dupa 1989 Ioan T. Morar si camarazii sai. Imediat ce au preluat "Cotidianul" (trist destin pentru ideile lui Ion Ratiu!), Ioan T. Morar si camarazii lui m-au dat afara de la singurul ziar care ma mai publica în tara. Iar despre asta vorbesc doar ca sa se stie, si nu ca sa ma plâng (data fiind incompatibilitatea profunda dintre noi, oricum as fi plecat de a doua zi). Apropo, la "Cotidianul", pe lânga Ioan T. Morar, mai scriu înca trei agenti de propaganda comunista de la "Viata Studenteasca", astazi gardieni ai moralitatii publice si ei.

În sfârsit, probabil pe ideea ca atacul poate fi o buna aparare, Ioan T. Morar îmi imputa ca am fost un "ofiter comunist" si ca "mi-am batut joc de tineretul tarii ducîndu-l la munci agricole". E o prostie ce spui, Ioan T. Morar. O prostie care-ti pune sub semnul întrebarii nu numai onestitatea (în legatura cu care eu unul si asa ma lamurisem demult), dar si inteligenta - de care altminteri te stiu facînd un mare caz. Au fost ani în care si eu am fost scos din poligoane si de la instructie, în modul cel mai absurd posibil, si trimis cu plutonul la cules porumb si pe "santierele economiei nationale" (problemele pe care le aveam cu ceistii, ca si  faptul ca fratele meu era preot ma faceau foarte "eligibil" pentru asemenea "misiuni"). Dar, omule, "la munci agricole" si pe santiere am ajuns, mai ales ofiterii de jos (dar si profesorii si elevii si studentii lor), împotriva vointei noastre si, cum bine stii, dupa o politica ce urmarea inclusiv sa ne umileasca. În ce ma priveste, cariera mea militara a fost, destui ani, a unui om pe care stapânii acelor vremi au vrut mai mereu sa-l pedepseasca si sa-l umileasca. Iar faptul ca la nici un an de la revolutie am fost scos din armata (inclusiv din cauza de "CADA cu laturi", cum îi zici tu) nu a fost nici el o întâmplare. Ce mai, as avea multe sa-ti spun, dar pe tine nu lucrurile acestea te intereseaza. Si cum te-ar putea interesa când de fapt stii bine ca nu eu "duceam la munci agricole tineretul tarii" (pe care tu si altii ca tine îl otraveati cu scrisul vostru), ci nimeni altcineva decât Mult Iubitul cel Dement, cel pe care tu si altii ca tine îl preaslaveati pâna-l scoteati din minti.

Am scris rândurile astea de parca as fi înghitit o broasca râioasa, gândindu-ma exclusiv ca ar putea sa ajute la ceva. Desi, daca ma uit bine în jur, tare ma tem ca...

P.S. Recent, am avut ocazia sa vad declaratii date Securitatii de un fost detinut politic si un "dizident anticomunist", niste delatiuni politice oribile. Care, iata, puteau fi facute si fara Angajament si altfel decât prin Note informative. Sigur ca si eu sunt de acord ca lucrurile trebuie privite nuantat, însa nici asa ceva nu poate fi trecut cu vederea. Iar în sensul acesta, o modificare a Legii dosarelor e imperios necesara. (New York Magazin, 30 august 2006)

La data de 21 ianuarie 2009, pe pagina de "Documente" a acestui web-site, în secţiunea "Alte documente", am postat un material care probează şi el indubitabil că afirmaţiile mele privindu-l pe Ioan T. Morar au fost şi sunt deplin adevărate (a se vedea documentul "Precizări la o controversă cu Ioan T. Morar").

Biografii in cerneala simpatica, articol publicat in anul 2006