Situaţiunea
Parafrazînd, cei vinovaţi de dezastrul în care au adus ţara, nu trebuie să se bizuie pe încetineala cu care vine pedeapsa. Rar s-a întâmplat ca vinovaţii să scape nepedepsiţi.
D-l Manolescu et Comp (II)
Alaturi de atitudinea fata de Ion Iliescu sau contributia decisiva la esecul proiectului Aliantei Civice, la care m-am referit saptamâna trecuta, Nicolae Manolescu a surprins nu o data si prin opiniile sale privind Securitatea si colaboratorii ei. "Nu am nici o îndoiala", scria nu demult directorul "României literare", "ca Securitatea ne-a scapat de comunism". Si tot cu acea ocazie, fostul lider al Partidului Aliantei Civice, pleda apasat pentru renuntarea la ideea lustratiei post-comuniste. Lustratia este imposibila si fara sens, spunea el, de vreme ce securistii – "eventual condamnabili" (cuvintele d-lui Manolescu!) – "au distrus comunismul si astazi sunt pionierii capitalismului".
Nu cred ca pentru cititorii New York Magazin mai e nevoie sa demonstreze cineva ca aprecierile d-lui Manolescu la adresa Securitatii sunt altceva decât niste regretabile aberatii. Ajunge sa ne gândim numai la ce fel de "pioneri" - ai carui fel de "capitalism" - au fost si sunt, de 15 ani, securistii nostri. Prin urmare, problema nu e daca d-l Manolescu are sau nu are dreptate, pentru ca e clar ca nu are. Problema e cum se explica faptul ca un om indiscutabil inteligent accepta sa fie avocatul "din oficiu" – sau poate ca chiar "ales" – al Securitatii criminale? Întrebarea aceasta se justifica cu atât mai mult cu cât textul de acum doi ani din "România literara" nu e singura isprava de acest gen a cunoscutului intelectual. E deja de notorietate apararea pe care proaspatul presedinte al Uniunii Scriitorilor a facut-o recent predecesorului sau, Eugen Uricariu (alias Udrea) si lui Augustin Buzura (Gusti). Pe scurt, d-l Manolescu a minimalizat cât a putut de mult – si, ca în toate, domnia sa a putut foarte mult – datele aparute despre colaborarea celor doi confrati cu Securitatea. Iar asta în conditiile în care despre Uricariu, membru fondator al Aliantei Civice si publicist al revistei GDS, sunt informatii ca a fost implicat inclusiv în "dosarul" Doinei Cornea. Multa lume a primit cu uimire faptul ca în ultima guvernare a PDSR, 2001-2004, presedintele de la acea vreme al Uniunii Scriitorilor a fost uns secretar de stat, adjunct al lui Geoana, tartorul securistilor de la MAE. Îmi aduc aminte ca si eu ramasesem mut de uimire, cu câtiva ani în urma, când - la Guvern fiind si începînd sa cercetez jafurile locative la care se dedasera alde Roman, Nastase, Basescu, Iliescu sau Hrebenciuc - m-am trezit atacat din senin, în revista "22", de respectivul membru fondator al AC. În ce-l priveste pe Buzura, ajunge numai sa-ti amintesti felul în care omul s-a "situat politic" în toti ani de dupa ’89 ca sa te gândesti cu groaza cam ce-o putea fi în dosarele lui de Securitate. Si totusi, într-un interviu din "Cotidianul", d-l Manolescu nu numai ca-l apara cu tot felul de sofisme la limita ridicolului dar la un moment dat chiar baga mâna în foc pentru neprihana lui Buzura. Cu ce precautii face d-l Manolescu lucrul acesta? Ne-o spune el însusi. "Cred ca-ti dai seama", îi spune el ziaristului cu care vorbea, "ca înainte de orice m-am asigurat ca n-a semnat niciodata nimic. Ca nu m-apucam sa vorbesc asa, de prost. M-am asigurat ca nu a semnat niciodata nici un angajament si nici o turnatorie". La care, fireste, ars de curiozitate, ziaristul îl întreaba în ce fel a putut sa se asigure atât de indubitabil ca Buzura n-a facut ticalosii. Iar raspunsul lui Manolescu a fost, nici mai mult nici mai putin, ca "Mi-a spus el". Dar directorul "României literare" a facut servicii nu doar confratilor. În decembrie 1990 el a publicat, în serial, "dosarul de Securitate al d-lui Gelu Voican Voiculescu" - sub titlul "Scrisoare deschisa (a lui Voican, nota mea) catre Paul Goma". Facatura securista era prezentata de "Redactie" (adica de directorul ei) drept un "adevarat document". Desi era clar pentru oricine ca "adevaratul document" nu avea alt rost decât sa spele sângele de pe mâinile lui Voican si de pe firma odioasei institutii (înaintea lui Manolescu, Gabriela Adamesteanu, sefa de la "22", îl refuzase indignata pe Voican).
Sigur ca da, d-l Manolescu, asemeni oricui altcuiva, are inclusiv dreptul sa fie naiv. Dar sa fie necinstit si sa falsifice adevarul, asa ceva nu mai are dreptul. Aparîndu-i pe Uricariu si Buzura, Manolescu nu s-a sfiit sa afirme ca cei doi sunt de fapt victimele "campaniei din ultima vreme contra scriitorilor". "Breasla noastra, spune el, "a dat cei mai multi disidenti. Uniunea Scriitorilor a fost una dintre cele mai democratice institutii din comunism, rezistînd, uneori eroic, presiunilor sistemului". A încerca sa aperi doi sau trei sau zece scriitori securisti cu faptele altora sau cu blazonul Uniunii Scriitorilor e, indiscutabil, necinstit. Cât priveste "eroismul" Uniunii Scriitorilor, eu cred ca d-l Manolescu ar trebui sa fie putin mai circumspect. Pentru ca altminteri cineva rau intentionat – si purtînd si acela vreo "campanie în contra scriitorilor" - ar putea sa creada ca actualul presedinte al US trece în contul actelor de eroism ale institutiei inclusiv excluderea lui Paul Goma, în aprilie 1977, pe când acesta era arestat pentru tradare de patrie. Îmi pare rau ca trebuie sa aduc aminte ca printre cei care atunci l-au exclus pe Goma din Uniune (iar dupa 1989 s-au opus reprimirii lui) s-au aflat Nicolae Manolescu însusi, Ana Blandiana, Doinas, Zaciu, Eugen Simion, Toiu, Fanus Neagu.
În sfârsit, felul în care buna parte dintre intelectualii nostri s-au situat dupa 1989 fata de chestiunea Securitatii mi se pare ca merita toata atentia. Transformîndu-se într-un sistem de-a dreptul mafiot, dupa 1989 Securitatea a facut României raul cel mai mare posibil. Jaful generalizat si falsificarea grosolana a democratiei post-comuniste reprezinta raul cel mai mare pe care Securitatea - controlînd pozitiile cheie în politica, economie si institutii - l-a facut societatii românesti. Adevarul acesta e prea elementar ca sa nu fi fost înteles de toata lumea. Si totusi, intelectuali precum Nicolae Manolescu, Gabriel Liiceanu sau Andrei Plesu nu au facut aproape nimic împotriva acestei stari de lucruri. Iar pasivitatea lor poate sa se explice în cele mai felurite moduri. Ne aducem aminte înversunarea cu care Andrei Plesu si Mircea Dinescu – sustinuti masiv de partidul lui Roman si Basescu, pe care îl reprezentau – s-au batut sa intre în Colegiul Dosarelor Securitatii desi, ca fosti membri de partid, încalcau interdictia impusa în mod expres prin lege. Sa ne amintim de asemenea, în context, filipica distrugatoare cu care autorul "Apelului catre lichele", d-l Liiceanu, s-a ridicat împotriva celor care criticau dispretul fata de lege de care dadeau dovada Dinescu si Plesu. Esecul atât de plin de consecinte al CNSAS reprezinta o responsabilitate imensa nu doar a lui Plesu si Dinescu, ci si a celei mai bune parti a intelectualilor nostri. La putine spatamâni dupa ce s-au vazut în CNSAS d-nii Plesu si Dinescu ne-au anuntat ca dosarele lor de Securitate au disparut pur si simplu, fara ca misterioasa disparitie sa-i faca sa protesteze în vreun fel. Mai ales ca dosarele lor nu erau ale oricui, ci ale unor "dizidenti". Dar "dizidenti" care "nu-si mai gasesc dosarul" – si care ne-o spun asa, senini, si ridicînd din umeri – mai sunt si altii. Gabriel Andreescu, de exemplu, care vad ca a ales sa polemizeze cu mine insultînd si ocolind subiectul (cât despre altruismul si principiile de care fostul meu coleg face atâta caz, în locul lui eu as fi ceva mai retinut).
Grija pentru statutul si confortul propriu a contat si ea în pasivitatea intelectualilor nostri. Am fi cel putin neatenti daca am uita ca regimul Iliescu a facut cadou o revista ca "România literara" sau Editura Politica, devenita Humanitas si aducînd profituri uriase d-lui Liiceanu. Nici faptul ca, nu demult, d-l Manolescu a ajuns peste noapte mai bogat cu un miliard de lei nu e un detaliu pe care sa-l neglijam. Cea care l-a "premiat" pe criticul literar – pentru "întreaga opera" - a fost Fundatia Anonimul, o institutie de care sunt foarte apropiati mai toti intelectualii de care am pomenit aici, plus d-l Patapievici si cei de la "Academia Catavencu". Ce mira foarte tare e ca mai nimeni nu-si face probleme ca banii acestei Fundatii vin de la Rompetrolul lui Dinu Patriciu, cel mai mare datornic la stat, cu sute de miliarde de lei, si aflat în cercetari pentru multiple fraude. Sunt de asemenea destule date ca Sorin Ovidiu Vântu, artizanul jafului FNI, de ordinul miliardelor de dolari, se numara si el printre finantatorii intelectualilor despre care vorbesc; în urma cu patru sau cinci ani din mâna lui Vântu au primit diplome si cecuri grase si alti "boieri ai mintii", ca Paleologu si Paler.
Stau adesea si ma întreb care sa fi fost, oare, lucrul cel mai rau pentru România post-comunista: ca a avut parte de niste politicieni ca Iliescu, Nastase, Hrebenciuc, Basescu si Vadim sau de niste intelectuali ca d-l Manolescu et Comp. (New York Magazin, 3 august 2005)
Nu cred ca pentru cititorii New York Magazin mai e nevoie sa demonstreze cineva ca aprecierile d-lui Manolescu la adresa Securitatii sunt altceva decât niste regretabile aberatii. Ajunge sa ne gândim numai la ce fel de "pioneri" - ai carui fel de "capitalism" - au fost si sunt, de 15 ani, securistii nostri. Prin urmare, problema nu e daca d-l Manolescu are sau nu are dreptate, pentru ca e clar ca nu are. Problema e cum se explica faptul ca un om indiscutabil inteligent accepta sa fie avocatul "din oficiu" – sau poate ca chiar "ales" – al Securitatii criminale? Întrebarea aceasta se justifica cu atât mai mult cu cât textul de acum doi ani din "România literara" nu e singura isprava de acest gen a cunoscutului intelectual. E deja de notorietate apararea pe care proaspatul presedinte al Uniunii Scriitorilor a facut-o recent predecesorului sau, Eugen Uricariu (alias Udrea) si lui Augustin Buzura (Gusti). Pe scurt, d-l Manolescu a minimalizat cât a putut de mult – si, ca în toate, domnia sa a putut foarte mult – datele aparute despre colaborarea celor doi confrati cu Securitatea. Iar asta în conditiile în care despre Uricariu, membru fondator al Aliantei Civice si publicist al revistei GDS, sunt informatii ca a fost implicat inclusiv în "dosarul" Doinei Cornea. Multa lume a primit cu uimire faptul ca în ultima guvernare a PDSR, 2001-2004, presedintele de la acea vreme al Uniunii Scriitorilor a fost uns secretar de stat, adjunct al lui Geoana, tartorul securistilor de la MAE. Îmi aduc aminte ca si eu ramasesem mut de uimire, cu câtiva ani în urma, când - la Guvern fiind si începînd sa cercetez jafurile locative la care se dedasera alde Roman, Nastase, Basescu, Iliescu sau Hrebenciuc - m-am trezit atacat din senin, în revista "22", de respectivul membru fondator al AC. În ce-l priveste pe Buzura, ajunge numai sa-ti amintesti felul în care omul s-a "situat politic" în toti ani de dupa ’89 ca sa te gândesti cu groaza cam ce-o putea fi în dosarele lui de Securitate. Si totusi, într-un interviu din "Cotidianul", d-l Manolescu nu numai ca-l apara cu tot felul de sofisme la limita ridicolului dar la un moment dat chiar baga mâna în foc pentru neprihana lui Buzura. Cu ce precautii face d-l Manolescu lucrul acesta? Ne-o spune el însusi. "Cred ca-ti dai seama", îi spune el ziaristului cu care vorbea, "ca înainte de orice m-am asigurat ca n-a semnat niciodata nimic. Ca nu m-apucam sa vorbesc asa, de prost. M-am asigurat ca nu a semnat niciodata nici un angajament si nici o turnatorie". La care, fireste, ars de curiozitate, ziaristul îl întreaba în ce fel a putut sa se asigure atât de indubitabil ca Buzura n-a facut ticalosii. Iar raspunsul lui Manolescu a fost, nici mai mult nici mai putin, ca "Mi-a spus el". Dar directorul "României literare" a facut servicii nu doar confratilor. În decembrie 1990 el a publicat, în serial, "dosarul de Securitate al d-lui Gelu Voican Voiculescu" - sub titlul "Scrisoare deschisa (a lui Voican, nota mea) catre Paul Goma". Facatura securista era prezentata de "Redactie" (adica de directorul ei) drept un "adevarat document". Desi era clar pentru oricine ca "adevaratul document" nu avea alt rost decât sa spele sângele de pe mâinile lui Voican si de pe firma odioasei institutii (înaintea lui Manolescu, Gabriela Adamesteanu, sefa de la "22", îl refuzase indignata pe Voican).
Sigur ca da, d-l Manolescu, asemeni oricui altcuiva, are inclusiv dreptul sa fie naiv. Dar sa fie necinstit si sa falsifice adevarul, asa ceva nu mai are dreptul. Aparîndu-i pe Uricariu si Buzura, Manolescu nu s-a sfiit sa afirme ca cei doi sunt de fapt victimele "campaniei din ultima vreme contra scriitorilor". "Breasla noastra, spune el, "a dat cei mai multi disidenti. Uniunea Scriitorilor a fost una dintre cele mai democratice institutii din comunism, rezistînd, uneori eroic, presiunilor sistemului". A încerca sa aperi doi sau trei sau zece scriitori securisti cu faptele altora sau cu blazonul Uniunii Scriitorilor e, indiscutabil, necinstit. Cât priveste "eroismul" Uniunii Scriitorilor, eu cred ca d-l Manolescu ar trebui sa fie putin mai circumspect. Pentru ca altminteri cineva rau intentionat – si purtînd si acela vreo "campanie în contra scriitorilor" - ar putea sa creada ca actualul presedinte al US trece în contul actelor de eroism ale institutiei inclusiv excluderea lui Paul Goma, în aprilie 1977, pe când acesta era arestat pentru tradare de patrie. Îmi pare rau ca trebuie sa aduc aminte ca printre cei care atunci l-au exclus pe Goma din Uniune (iar dupa 1989 s-au opus reprimirii lui) s-au aflat Nicolae Manolescu însusi, Ana Blandiana, Doinas, Zaciu, Eugen Simion, Toiu, Fanus Neagu.
În sfârsit, felul în care buna parte dintre intelectualii nostri s-au situat dupa 1989 fata de chestiunea Securitatii mi se pare ca merita toata atentia. Transformîndu-se într-un sistem de-a dreptul mafiot, dupa 1989 Securitatea a facut României raul cel mai mare posibil. Jaful generalizat si falsificarea grosolana a democratiei post-comuniste reprezinta raul cel mai mare pe care Securitatea - controlînd pozitiile cheie în politica, economie si institutii - l-a facut societatii românesti. Adevarul acesta e prea elementar ca sa nu fi fost înteles de toata lumea. Si totusi, intelectuali precum Nicolae Manolescu, Gabriel Liiceanu sau Andrei Plesu nu au facut aproape nimic împotriva acestei stari de lucruri. Iar pasivitatea lor poate sa se explice în cele mai felurite moduri. Ne aducem aminte înversunarea cu care Andrei Plesu si Mircea Dinescu – sustinuti masiv de partidul lui Roman si Basescu, pe care îl reprezentau – s-au batut sa intre în Colegiul Dosarelor Securitatii desi, ca fosti membri de partid, încalcau interdictia impusa în mod expres prin lege. Sa ne amintim de asemenea, în context, filipica distrugatoare cu care autorul "Apelului catre lichele", d-l Liiceanu, s-a ridicat împotriva celor care criticau dispretul fata de lege de care dadeau dovada Dinescu si Plesu. Esecul atât de plin de consecinte al CNSAS reprezinta o responsabilitate imensa nu doar a lui Plesu si Dinescu, ci si a celei mai bune parti a intelectualilor nostri. La putine spatamâni dupa ce s-au vazut în CNSAS d-nii Plesu si Dinescu ne-au anuntat ca dosarele lor de Securitate au disparut pur si simplu, fara ca misterioasa disparitie sa-i faca sa protesteze în vreun fel. Mai ales ca dosarele lor nu erau ale oricui, ci ale unor "dizidenti". Dar "dizidenti" care "nu-si mai gasesc dosarul" – si care ne-o spun asa, senini, si ridicînd din umeri – mai sunt si altii. Gabriel Andreescu, de exemplu, care vad ca a ales sa polemizeze cu mine insultînd si ocolind subiectul (cât despre altruismul si principiile de care fostul meu coleg face atâta caz, în locul lui eu as fi ceva mai retinut).
Grija pentru statutul si confortul propriu a contat si ea în pasivitatea intelectualilor nostri. Am fi cel putin neatenti daca am uita ca regimul Iliescu a facut cadou o revista ca "România literara" sau Editura Politica, devenita Humanitas si aducînd profituri uriase d-lui Liiceanu. Nici faptul ca, nu demult, d-l Manolescu a ajuns peste noapte mai bogat cu un miliard de lei nu e un detaliu pe care sa-l neglijam. Cea care l-a "premiat" pe criticul literar – pentru "întreaga opera" - a fost Fundatia Anonimul, o institutie de care sunt foarte apropiati mai toti intelectualii de care am pomenit aici, plus d-l Patapievici si cei de la "Academia Catavencu". Ce mira foarte tare e ca mai nimeni nu-si face probleme ca banii acestei Fundatii vin de la Rompetrolul lui Dinu Patriciu, cel mai mare datornic la stat, cu sute de miliarde de lei, si aflat în cercetari pentru multiple fraude. Sunt de asemenea destule date ca Sorin Ovidiu Vântu, artizanul jafului FNI, de ordinul miliardelor de dolari, se numara si el printre finantatorii intelectualilor despre care vorbesc; în urma cu patru sau cinci ani din mâna lui Vântu au primit diplome si cecuri grase si alti "boieri ai mintii", ca Paleologu si Paler.
Stau adesea si ma întreb care sa fi fost, oare, lucrul cel mai rau pentru România post-comunista: ca a avut parte de niste politicieni ca Iliescu, Nastase, Hrebenciuc, Basescu si Vadim sau de niste intelectuali ca d-l Manolescu et Comp. (New York Magazin, 3 august 2005)
D-l Manolescu et Comp (II), articol publicat in anul 2005
