Situaţiunea
Parafrazînd, cei vinovaţi de dezastrul în care au adus ţara, nu trebuie să se bizuie pe încetineala cu care vine pedeapsa. Rar s-a întâmplat ca vinovaţii să scape nepedepsiţi.
România – slabe sperante
În vara anului 1997, într-un moment în care începusera sa apara semne ca lupta împotriva coruptiei ar putea sa dea rezultate, am fost demis de la conducerea Departamentului de Control al Guvernului. Formal, masura a fost luata de cel care ma numise, primul-ministru Victor Ciorbea (care foarte curând avea sa-si asume hotarârea drept "una dintre cele mai mari greseli ale mandatului sau"). Astazi, se stie bine, primul ministru a decis cum a decis mai ales sub presiunea actualului presedinte, d-l Basescu, si a colegilor sai, d-l Roman si ministrii PD – cu totii foarte alergici la orice verificare care-i privea. Constient, probabil, ca ar putea sa-l ajute la imagine, d-l Basescu a "regretat" si el, cu câtva timp în urma, cele întâmplate atunci.
Dar presiuni asupra d-lui Ciorbea a facut si presedintele de la acea vreme, Emil Constantinescu. Surprins de faptul ca opinia publica, presa si destui intelectuali au dezaprobat viguros îndepartarea mea, fostul presedinte a încercat sa justifice cum s-a priceput el mai bine isprava pe care-o facuse. Episodul se petrecuse putin dupa summitul NATO de la Madrid, care nu adusese României invitatia de aderare la care d-l Constantinescu visa, cum stim, absolut nerealist. Iar presedintele gândea cam asa: "Da, e adevarat, coruptia a ajuns deja sa afecteze interesul national. Dar nu-i mai putin adevarat ca aproape acelasi lucru îl fac si cei care vorbesc în gura mare despre asta". Iata filosofia dupa care, multumita oamenilor ei politici, România a ajuns, astazi, într-o situatie atât de grea; tine, sper, de evidenta lucrurilor ca rationamentul despre care vorbesc, desi profund pagubos pentru tara, a fost si este foarte profitabil pentru domnii politicieni.
Sunt arhisuficiente dovezile ca în ultimii sapte – opt ani coruptia din România s-a agravat continuu. Rapoartele Comisiei Europene ori ale Bancii Mondiale au, toate, aceleasi concluzii. Studiile Transparency International arata ca media Indicelui de Perceptie a Coruptiei din România, în perioada 1997 – 2004, a fost de 2,97 puncte din 10 posibile (în aceeasi perioada, media tarilor membre ale UE a fost de 7,71).
Alarmate de situatia proasta din domeniul justitiei si al combaterii coruptiei, institutiile europene au deja în vedere amânarea cu un an a datei aderarii României, adica 1 ianuarie 2007 sa devina 1 ianuarie 2008. La fel, începe sa nu mai fie sigura nici semnarea Tratatului de aderare în aprilie anul acesta, asa cum recomandase, în decembrie trecut, Consiliul European tinut la Bruxelles. Sunt deja semne ca Parlamentul European ar putea alege sa-si dea avizul numai în toamna, dupa un nou Raport al Comisiei Europene, pe 2005, asupra "progreselor" facute de România. Si totusi, la Bucuresti nici macar presa ori societatea civila nu au o reactie normala. Vocea presei, a intelectualilor si a "societatii civile", si asa foarte stearsa în ultimii ani, a amutit de tot. Scadenta sub care se afla astazi oamenii politici ar fi fost o oportunitate excelenta pentru a li se cere sa faca ceea ce amâna sa faca de atâtia ani. Si totusi, iata, presa si "societatea civila" se dovedesc înca o data de coniventa cu politicienii – cei din urma ei însisi de coniventa, cu totii, dincolo de orice sigle si de doctrinele pe care pretind ca le reprezinta.
Acum înteleg înca si mai bine de ce din toamna anului trecut am fost interzis cu totul în presa din tara. Cei care m-au alungat stiau bine ca astazi, de pilda, n-as fi evitat sa scriu ca Uniunea Europeana are ea însasi o oportunitate irepetabila sa ceara politicienilor de la Bucuresti sa faca, în sfârsit, ce trebuie facut.
Pe timpul recentei vizite în Germania, un ziarist de la "Die Tageszeitung" i-a spus presedintelui Basescu ca destui dintre politicienii europeni sunt sceptici ca va reusi sa elimine coruptia din tara. Raspunsul a fost prompt si categoric: Presedintele si Guvernul sunt pe drumul cel bun. Pâna acum, a spus d-l Basescu, au fost trecuti în rezerva 40 de generali de politie si au fost blocate conturile a 42.000 de firme cu datorii fiscale. Argumentele d-lui Basescu seamana înspaimântator cu statisticile caraghioase ale predecesorului sau, Emil Constantinescu, al carui esec lamentabil în domeniu va ramâne pilduitor în cartile de istorie.
Cine are cât de cât habar despre situatia din România, stie ca problema nu-i, în primul rând, coruptia politistilor sau vamesilor. Adevarata problema e "coruptia la nivel înalt". Recenta "clauza de salvgardare" a aderarii noastre la UE are meritul de a fi spus, în sfârsit, lucrurilor pe nume. Ce ramâne de vazut este cum va reusi o clasa politica avînd ea însasi cele mai grave probleme cu coruptia sa satisfaca o asemenea cerinta. Cred ca nu îi e nimanui prea greu sa-si imagineze cam ce disconfort trebuie sa simta un presedinte ca d-l Basescu – inculpat oficial într-un dosar cu câteva zeci de volume – atunci când de la Bruxelles ni se cere sa stârpim coruptia "la nivel înalt". Probabil ca inclusiv asa se explica de ce noua guvernare a început sa dea deja semne ca totul ar putea sa se termine înca o data prost.
L-am auzit zilele din urma pe d-l Ciuhandu anuntînd "lobby"-ul pe care îl va face pe lânga parlamentarii PPE în favoarea semnarii cât mai rapide a Tratatului cu UE. Indiscutabil ca e firesc ca orice român sa pledeze ca integrarea sa se produca cât mai curând. Indiscutabil ca pentru asta trebuie sa pledeze si d-l Ciuhandu. Dar, pentru Dumnezeu, nu acesta-i comportamentul unui sef de partid de opozitie, într-o tara în care guvernele au probleme atât de grave cu coruptia, cu nefunctionarea justitiei, cu atribuirea netransparenta a miliarde de Euro credite PHARE etc etc. Într-o tara în care Securitatea controleaza practic totul, de la politica la presa, de la economie si finante pâna la institutele de "sondare a opiniei publice", la alte multe "ONG"-uri ori organizatiile masonice. În loc sa-l supuna unei presiuni în plus în fata propriei opinii publice, d-l Ciuhandu promite Guvernului sa-i cumpere indulgente de la coreligioarii lui europeni. Dupa interventiile d-lui Ciuhandu, probabil ca popularii europeni s-au lamurit definitiv nu doar ce sanse are guvernarea din România sa intre în normalitate dar si ce sperante îsi mai pot pune ei însisi în omologii lor de la Bucuresti. Si ca sa nu ramâna nimic nedemonstrat, la o zi sau doua dupa d-l Ciuhandu, un apel identic a adresat popularilor europeni si partidul bufonului ceausist Vadim Tudor. Partid, nu-i asa, de opozitie si el; si, dupa înca o napârlire, "popular", filosemit si pro-occidental.
Apropo de coniventa ziaristilor cu politicienii corupti. Dupa o investigatie pe cont propriu, zilele trecute am descoperit – o adevarata bomba - ca Horia Roman-Patapievici, tânarul intelectual la moda în tara, se afla de doua luni de zile în cea mai flagranta situatie de incompatibilitate întâlnita în România pâna acum. Numit de presedintele Basescu în functia de presedinte al Institutului Cultural Român, la jumatate lunii ianuarie anul acesta, d-l Patapievici n-a avut nici o problema sa pastreze si postul de la Consiliul de Studierea a Arhivelor Securitatii, desi Legea "anticoruptie" nr 161/2003 îi interzicea în modul cel mai explicit acest lucru. Ambele functii detinute de înaltul oficial sunt de demnitar si retribuite cu totul exceptional, prin reglementari speciale, derogînd nu doar de la bunul simt dar si de la principiile constitutionale. Pentru ca aveam o experienta bogata în materie, si o banuiala pe masura, am vrut sa mai fac un test si am trimis informatia presei din tara. Absolut nimeni n-a dat nici macar un singur cuvânt.
În sfârsit, vorbind despre anormalitate, pentru ca la alegerile generale din toamna au existat destule indicii ale unor nereguli serioase, am cerut Înaltei Curti de Casatie si Justitie sa-mi permita sa consult arhiva alegerilor - arhiva care, potrivit legii, se afla în pastrarea sa si care, tot potrivit legii, este "accesibila public". Termenul legal a trecut de mult iar instanta suprema îmi refuza în continuare accesul la documente. Iar lucrul acesta s-a întâmplat si dupa alegerile "locale" de anul trecut. (New York Magazin, 30 martie 2005)
Dar presiuni asupra d-lui Ciorbea a facut si presedintele de la acea vreme, Emil Constantinescu. Surprins de faptul ca opinia publica, presa si destui intelectuali au dezaprobat viguros îndepartarea mea, fostul presedinte a încercat sa justifice cum s-a priceput el mai bine isprava pe care-o facuse. Episodul se petrecuse putin dupa summitul NATO de la Madrid, care nu adusese României invitatia de aderare la care d-l Constantinescu visa, cum stim, absolut nerealist. Iar presedintele gândea cam asa: "Da, e adevarat, coruptia a ajuns deja sa afecteze interesul national. Dar nu-i mai putin adevarat ca aproape acelasi lucru îl fac si cei care vorbesc în gura mare despre asta". Iata filosofia dupa care, multumita oamenilor ei politici, România a ajuns, astazi, într-o situatie atât de grea; tine, sper, de evidenta lucrurilor ca rationamentul despre care vorbesc, desi profund pagubos pentru tara, a fost si este foarte profitabil pentru domnii politicieni.
Sunt arhisuficiente dovezile ca în ultimii sapte – opt ani coruptia din România s-a agravat continuu. Rapoartele Comisiei Europene ori ale Bancii Mondiale au, toate, aceleasi concluzii. Studiile Transparency International arata ca media Indicelui de Perceptie a Coruptiei din România, în perioada 1997 – 2004, a fost de 2,97 puncte din 10 posibile (în aceeasi perioada, media tarilor membre ale UE a fost de 7,71).
Alarmate de situatia proasta din domeniul justitiei si al combaterii coruptiei, institutiile europene au deja în vedere amânarea cu un an a datei aderarii României, adica 1 ianuarie 2007 sa devina 1 ianuarie 2008. La fel, începe sa nu mai fie sigura nici semnarea Tratatului de aderare în aprilie anul acesta, asa cum recomandase, în decembrie trecut, Consiliul European tinut la Bruxelles. Sunt deja semne ca Parlamentul European ar putea alege sa-si dea avizul numai în toamna, dupa un nou Raport al Comisiei Europene, pe 2005, asupra "progreselor" facute de România. Si totusi, la Bucuresti nici macar presa ori societatea civila nu au o reactie normala. Vocea presei, a intelectualilor si a "societatii civile", si asa foarte stearsa în ultimii ani, a amutit de tot. Scadenta sub care se afla astazi oamenii politici ar fi fost o oportunitate excelenta pentru a li se cere sa faca ceea ce amâna sa faca de atâtia ani. Si totusi, iata, presa si "societatea civila" se dovedesc înca o data de coniventa cu politicienii – cei din urma ei însisi de coniventa, cu totii, dincolo de orice sigle si de doctrinele pe care pretind ca le reprezinta.
Acum înteleg înca si mai bine de ce din toamna anului trecut am fost interzis cu totul în presa din tara. Cei care m-au alungat stiau bine ca astazi, de pilda, n-as fi evitat sa scriu ca Uniunea Europeana are ea însasi o oportunitate irepetabila sa ceara politicienilor de la Bucuresti sa faca, în sfârsit, ce trebuie facut.
Pe timpul recentei vizite în Germania, un ziarist de la "Die Tageszeitung" i-a spus presedintelui Basescu ca destui dintre politicienii europeni sunt sceptici ca va reusi sa elimine coruptia din tara. Raspunsul a fost prompt si categoric: Presedintele si Guvernul sunt pe drumul cel bun. Pâna acum, a spus d-l Basescu, au fost trecuti în rezerva 40 de generali de politie si au fost blocate conturile a 42.000 de firme cu datorii fiscale. Argumentele d-lui Basescu seamana înspaimântator cu statisticile caraghioase ale predecesorului sau, Emil Constantinescu, al carui esec lamentabil în domeniu va ramâne pilduitor în cartile de istorie.
Cine are cât de cât habar despre situatia din România, stie ca problema nu-i, în primul rând, coruptia politistilor sau vamesilor. Adevarata problema e "coruptia la nivel înalt". Recenta "clauza de salvgardare" a aderarii noastre la UE are meritul de a fi spus, în sfârsit, lucrurilor pe nume. Ce ramâne de vazut este cum va reusi o clasa politica avînd ea însasi cele mai grave probleme cu coruptia sa satisfaca o asemenea cerinta. Cred ca nu îi e nimanui prea greu sa-si imagineze cam ce disconfort trebuie sa simta un presedinte ca d-l Basescu – inculpat oficial într-un dosar cu câteva zeci de volume – atunci când de la Bruxelles ni se cere sa stârpim coruptia "la nivel înalt". Probabil ca inclusiv asa se explica de ce noua guvernare a început sa dea deja semne ca totul ar putea sa se termine înca o data prost.
L-am auzit zilele din urma pe d-l Ciuhandu anuntînd "lobby"-ul pe care îl va face pe lânga parlamentarii PPE în favoarea semnarii cât mai rapide a Tratatului cu UE. Indiscutabil ca e firesc ca orice român sa pledeze ca integrarea sa se produca cât mai curând. Indiscutabil ca pentru asta trebuie sa pledeze si d-l Ciuhandu. Dar, pentru Dumnezeu, nu acesta-i comportamentul unui sef de partid de opozitie, într-o tara în care guvernele au probleme atât de grave cu coruptia, cu nefunctionarea justitiei, cu atribuirea netransparenta a miliarde de Euro credite PHARE etc etc. Într-o tara în care Securitatea controleaza practic totul, de la politica la presa, de la economie si finante pâna la institutele de "sondare a opiniei publice", la alte multe "ONG"-uri ori organizatiile masonice. În loc sa-l supuna unei presiuni în plus în fata propriei opinii publice, d-l Ciuhandu promite Guvernului sa-i cumpere indulgente de la coreligioarii lui europeni. Dupa interventiile d-lui Ciuhandu, probabil ca popularii europeni s-au lamurit definitiv nu doar ce sanse are guvernarea din România sa intre în normalitate dar si ce sperante îsi mai pot pune ei însisi în omologii lor de la Bucuresti. Si ca sa nu ramâna nimic nedemonstrat, la o zi sau doua dupa d-l Ciuhandu, un apel identic a adresat popularilor europeni si partidul bufonului ceausist Vadim Tudor. Partid, nu-i asa, de opozitie si el; si, dupa înca o napârlire, "popular", filosemit si pro-occidental.
Apropo de coniventa ziaristilor cu politicienii corupti. Dupa o investigatie pe cont propriu, zilele trecute am descoperit – o adevarata bomba - ca Horia Roman-Patapievici, tânarul intelectual la moda în tara, se afla de doua luni de zile în cea mai flagranta situatie de incompatibilitate întâlnita în România pâna acum. Numit de presedintele Basescu în functia de presedinte al Institutului Cultural Român, la jumatate lunii ianuarie anul acesta, d-l Patapievici n-a avut nici o problema sa pastreze si postul de la Consiliul de Studierea a Arhivelor Securitatii, desi Legea "anticoruptie" nr 161/2003 îi interzicea în modul cel mai explicit acest lucru. Ambele functii detinute de înaltul oficial sunt de demnitar si retribuite cu totul exceptional, prin reglementari speciale, derogînd nu doar de la bunul simt dar si de la principiile constitutionale. Pentru ca aveam o experienta bogata în materie, si o banuiala pe masura, am vrut sa mai fac un test si am trimis informatia presei din tara. Absolut nimeni n-a dat nici macar un singur cuvânt.
În sfârsit, vorbind despre anormalitate, pentru ca la alegerile generale din toamna au existat destule indicii ale unor nereguli serioase, am cerut Înaltei Curti de Casatie si Justitie sa-mi permita sa consult arhiva alegerilor - arhiva care, potrivit legii, se afla în pastrarea sa si care, tot potrivit legii, este "accesibila public". Termenul legal a trecut de mult iar instanta suprema îmi refuza în continuare accesul la documente. Iar lucrul acesta s-a întâmplat si dupa alegerile "locale" de anul trecut. (New York Magazin, 30 martie 2005)
România – slabe sperante, articol publicat in anul 2005
